Pledoarie pentru revalorizarea arhaicului

● David Graeber & David Wengrow, Zorii tuturor lucrurilor. O nouă istorie a omenirii, traducere de Miruna Munteanu, Editura Polirom, 2022.

Se spune că învingătorii scriu istoria, prin aceasta presupunîndu-se că tocmai s-a încheiat o confruntare între doi sau mai mulți adversari, de forțe mai mult sau mai puțin egale. Dar expresia poate avea un înțeles mai larg, în care nu are loc nici o înfruntare, și în care învingătorii sînt, de fapt, subiecții involuntari ai acreditării pașnice a unui anume discurs dominant asupra trecutului. Sîntem destul de receptivi la astfel de influențe, de care uneori nici nu mai sîntem conștienți.

De exemplu, unii dintre noi cred că lumea involuează. Că a existat cîndva o epocă de aur, în care domnea dreptatea, iar oamenii se purtau corect și frumos unii cu alții. Dar undeva, cîndva, s-a petrecut o catastrofă și lumea a decăzut, sensul istoriei fiind acela de a reveni la starea de neprihănire inițială. Alții cred că, dimpotrivă, lumea evoluează spre mai bine. A pornit de la un stadiu al sălbăticiei, cruzimii și fărădelegii, și treptat, prin ameliorări succesive, a reușit să se înalțe deasupra acestor stări și să devină mai echitabilă, mai locuibilă. Cele două narațiuni nici măcar nu se războiesc între ele. Coexistă, își împart teritoriul peste religii și mode culturale, și – culmea! – uneori pot fi găsite amestecate în mintea aceluiași individ. Căci trebuie să recunoaștem, în chestiunea concepțiilor generale despre lume și viață, nu sîntem nici pe departe niște monumente de logică și coerență.

Paternitatea modernă a primei interpretări, cea a Paradisului pierdut, îi este atribuită lui Jean-Jacques Rousseau, care a făcut apologia „stării naturale” a omului primitiv pe care civilizația îl corupe. Cea de-a doua îl are ca exponent pe Thomas Hobbes, care a explicat că tocmai civilizația constrîngătoare l-a făcut om pe om. 

Dar dacă nici una dintre aceste viziuni nu este satisfăcătoare? Dacă acum există o perspectivă mai potrivită pentru noi și pentru starea actuală a cunoștințelor noastre? Este întrebarea pe care doi autori contemporani, David Graeber și David Wengrow, au lansat-o într-o carte recentă intitulată sugestiv și îndrăzneț Zorii tuturor lucrurilor. O nouă istorie a omenirii. 

Pe Netflix rulează în prezent un documentar intitulat The Ancient Apocalypse. Documentarul trece în revistă dovezi arheologice spectaculoase care ar indica existența unei civilizații dezvoltate la sfîrșitul celei mai recente ere glaciare. Dar atunci, cu aproximativ zece mii de ani în urmă, conform teoriilor consacrate, omenirea ar fi fost reprezentată de cetele primitive de vînători-culegători, nicidecum de societăți în stare să lase asemenea amprente arheologice.

Graeber și Wengrow nu merg în cartea lor pînă la a încerca să ateste o astfel de pan-civilizație, dar ei caută să pună într-o nouă lumină această vîrstă enigmatică a omenirii. Cei doi vor să potrivească faptul cu teoria, acțiune la care sînt îndemnați și ajutați de profesia fiecăruia: Wengrow este arheolog, iar Graeber (1961-2020) a fost antropolog. A rezultat o carte în care capitolele nu sînt împărțite pe autori, ci asumate la comun, o carte pe o singură voce, în care antropologul și arheologul devin una. Într-un fel, ceea ce încearcă pentru istoria umanității Graeber și Wengrow prin lucrarea lor este echivalentul a ceea ce a propus David Christian pentru scara Universului prin vestita sa Origin Story. A Big History of Everything

170.000 de ani – nuli

Istoria omenirii are 200.000 de ani, adică exact cît au trecut de la apariția speciei noastre, Homo Sapiens. Aproape șase șeptimi din ea sînt declarate pierdute de către Graeber și Wengrow. Nu știm și nu vom ști niciodată ce am făcut în primii 170.000 de ani în care indivizii din specia noastră au trăit avînd aproximativ aceleași capacități cognitive ca și noi, urmașii lor. Graeber și Wengrow numesc acești ani „copilăria omenirii”, dar analogia nu e clară – decît dacă au calculat că Homo Sapiens vor trăi aproape un milion și jumătate de ani, așa încît cei 170.000 de ani să poată constitui optimea standard necesară unei perioade a copilăriei. Aceasta lăsînd la o parte istoriile celorlalți hominizi, din alte specii, cum ar fi neanderthalienii, care sînt și ele îngropate și pierdute pentru totdeauna. „Zorii” omenirii rămîn în acest caz primii ani de după noaptea lungă a celor 170.000 de ani despre care nu putem decît să ne dăm cu presupusul.

Dar și în privința următorilor 25.000 de ani ne dăm cu presupusul, spun cei doi autori. Așa facem, de pildă, cînd ne închipuim, ca Rousseau, că în societățile de vînători-culegători domneau egalitatea și armonia. Nu avem nici o dovadă că așa era, ci doar o convingere subiectivă – fapt pe care și Rousseau însuși l-a recunoscut. După cum nu avem de ce să credem că viața în aceste cete era cruntă, aspră și nemiloasă cu cei mai slabi (versiunea hobbesiană) din moment ce, mai nou, arheologia scoate la iveală că indivizii cu malformații erau îngrijiți și în aceste grupuri. Pur și simplu, argumentează Graeber și Wengrow, ar trebui să le acordăm „primitivilor” mai mult credit, să îi vedem în stare să producă sisteme sociale și politice mult mai variate și mai complexe decît cele pe care s-au bazat teoriile lui Rousseau și Hobbes. 

Există însă o șansă pentru cei 25.000 de ani de după istoria îngropată. Într-o oarecare formă, grupurile de „primitivi” au supraviețuit pînă în istoria noastră conștientă prin triburile amerindiene cu care europenii au luat contact începînd cu secolul al XVI-lea. Graeber și Wengrow dau o importanță majoră acestei întîlniri. Iluminismul a fost impulsionat de ea pentru că europenii au întîlnit un alter ego căruia au încercat să îi determine identitatea. Au rezultat atunci schițele ideilor occidentale privind libertatea, egalitatea și dreptul natural. Cum putem defini omul așa încît în această categorie să intre și „sălbaticul” american? – s-au întrebat gînditorii europeni. Cei doi autori însă, în cartea lor, întorc această întrebare și își pun problema valorificării acestei surse prețioase de gîndire alternativă pe care ar reprezenta-o ceea ce ei numesc reflecția de tip amerindian.

Kandiaronk, filosoful huron

Aici apare un personaj-cheie în argumentația lui Graeber și Wengrow. Este vorba de Kandiaronk, o căpetenie amerindiană din triburile huronilor (wendat), descrisă drept un politician abil, cu o minte ageră și o limbă ascuțită, și ale cărui idei (crezute inițial apocrife) ar fi supraviețuit grație însemnărilor publicate la 1703 de baronul scăpătat francez Lahontan, sub titlul Supplément aux Voyages ou Dialogues avec le sauvage Adario. Căpetenia indiană ar fi ajuns și în Europa, unde ar fi aflat mai multe despre felul în care funcționa societatea franceză.

Critica lui, axată pe interogarea unor termeni altminteri intraductibili în limba natală irocheză precum „domn”, „ordin”, „ascultare”, constituie un exemplu favorit al lui Graeber și Wengrow pentru felul în care societățile non-europene pot oglindi deficiențele sistemului creștin occidental. Iar ofensivei misionare care căuta să îi aducă pe „sălbatici” la „credința adevărată”, Kandiaronk îi opunea un raționament de genul următor, citat în cartea lui Lahontan și preluat și în Zorii tuturor lucrurilor: „După ce ne-am gîndit bine, de zece ani, la ce ne spun iezuiții despre viaţa şi moartea Fiului Marelui Spirit, orice wendat îți va da douăzeci de motive care vor dovedi contrariul. În ceea ce mă priveşte, eu am zis totdeauna că, dacă Dumnezeu şi-ar fi putut coborî standardele îndeajuns de mult încît să se pogoare pe pămînt, ar fi făcut-o în văzul tuturor naţiilor, pogorîndu-se în triumf, cu fast şi măreţie... Ar fi mers de la nație la nație, făcînd minuni grandioase şi dînd astfel tuturor aceeași lege. Atunci am fi avut toţi aceeaşi religie, iar această mare uniformitate care s-ar găsi pretutindeni ar dovedi urmaşilor noştri, de atunci şi pînă peste zece mii de ani în viitor, adevărul acestei religii cunoscute la fel de bine în toate cele patru colțuri ale lumii. În schimb, sînt cinci sau şase sute de religii diferite unele de altele, dintre care, după judecata dumitale, numai cea a francezilor este bună, sfîntă şi adevărată”. 

Explorînd și interpretînd diversele descoperiri arheologice legate de populațiile de vînători-culegători din mileniile premergătoare virajului agricol al omenirii, autorii susțin că este posibil să fi existat tot felul de experimente sociale și politice locale specifice acestei perioade. În unele, de exemplu, ar fi putut lua ființă ceva de neconceput în cadrele teoretice tradiționale, cum ar fi marile aglomerări de tip urban preistorice, de acum zece sau douăzeci de mii de ani, care în unele instanțe nu erau organizate ierarhic, de sus în jos, și care nu aveau un „rege” sau, cu alte cuvinte, un leadership. Aceste experimente complexe s-ar putea reflecta în prezent în multitudinea de morminte grandioase şi în proliferarea unei arhitecturi monumentale răspîndite peste tot prin lume, „de la amfiteatrele construite din cochilii de-a lungul Golfului Mexic pînă la marile depozite de la Sannai Maruyama din Japonia perioadei Jomon sau la aşa-numitele biserici ale uriaşilor de la Golful Botnic”. 

Ideea principală a cărții lui Graeber și Wengrow este că sînt multe indicii arheologice de ultim moment care arată că în „zorii preistoriei”, în societățile de vînători-culegători, au existat forme de organizare socială în care conceptul de libertate individuală era cel puțin la fel de bine articulat și aplicat ca în regimurile liberale moderne. Declinarea acestui concept i-a condus pe așa-zișii primitivi la un cu totul alt înțeles al termenului de proprietate individuală, al celui de autoritate, al responsabilității sociale și întrajutorării. Istoriografia însăși se află în fața unei provocări reale, ea nemaiputînd de acum înainte, cu aceeași ușurință, să expedieze drept necunoscută, nerecuperabilă și neimportantă o întreagă „perioadă arhaică”. 

Concluzia poate părea una convenabilă pentru curentele de stînga, de la care cei doi autori se reclamă, dar este una care rezistă autonom, indiferent de orientarea susținătorilor ei, pentru că e însoțită, prin această carte, de numeroase argumente de ordin teoretic și arheologic.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități. Cea mai recentă carte publicată: De comuniști am fugit, peste comuniști am dat. Povestea unui refugiat din Basarabia, Editura Vremea, 2022.