Cum se construieşte o precocitate
● Cosmin Perţa, Labiş: Jurnalul pierdut, Editura Polirom, 2022.
Cosmin Perţa se adaptează foarte bine la dificila sarcină de a surprinde o viaţă interioară extrem de bogată sub aspect psihologic şi chiar intelectual, pe parcursul a doar cinci ani: 1952-1956. Mort la cîteva săptămîni după ce împlinise 21 de ani, Nicolae Labiş este un caz aproape unic în literatura română. În materie de precocitate, pare-se că doar Iulia Hasdeu i-ar sta alături.
Or, la nivel ficţional, sedimentarea unei precocităţi poetice şi reflexiv-intelectuale poate fi o reală provocare. Riscul este să bată la ochi siguranţa ieşită din comun, romantică şi orgolioasă cu care diaristul, un adolescent idealist, îşi marchează teritoriul. Perţa construieşte o figură autentică, inclusiv prin contrastul dintre idealurile măreţe ale proaspătului şi ereticului marxist şi expresivităţile (in)voluntare ale limbajului existent în jurnalul său. Acestea din urmă relativizează ontologic şi calibrează estetic personajul, tocmai prin faptul că trădează sfera preţiozităţilor ori a unui inevitabil ridicol de nuanţă adolescentin-caragialiană.
Ca să exemplific, frazele următoare puteau la fel de bine să apară în jurnalul (post)adolescentin al lui Eugen Barbu: „Nu voiesc a fi nici alintat, nici refuzat, ci doar să mi se dea pe merit cele ce mi se cuvin... Am cunoştinţe vaste, zic eu, educaţie nu-mi poate face nimeni”. Riscul mistificării, id est, al romanţării excesive vine, în principal, din contextualizarea genialităţii ori a precocităţii în condiţiile unei vieţi mizerabile, sub aspect material. Sau, şi mai concret, din respingerea sfătoasă, structurală, apriorică a oricărei idei de compromis politic ori estetic, din partea unui „puţoi” din anii ’50 (termenul este asociat, autoironic, chiar în text, unui moment de luciditate reflexivă). Dar excesele de grandomanie literară ale junelui sînt treptat contextualizate: gloria antumă este motivată şi prin argumente colaterale, precum încrederea, preţuirea ori sprijinul pe care i le oferă însuşi „uriaşul” Sadoveanu, admiraţia unora dintre amicii săi ori feedback-urile excelente venite de la profesorii din comisiile olimpiadelor de limba şi literatura română etc.
În plus, un nedisimulat sentiment al urgenţei guvernează majoritatea gesturilor sale literare şi intelectuale: „Din clasele primare încoace mi-am făcut un program, biblioteca mi-e a doua casă şi nu pot fără să citesc măcar 30 de volume lunar”. Primim şi sugestii ori liste întregi de cărţi „esenţiale pentru cultura unui poet”, de la Arghezi la Platon, Descartes, Hegel, Kant, Nietzsche, Proust etc. Precocitatea devine astfel un construct.
Pe cîte mi-am putut da seama, reluînd eu însumi cîteva dintre textele care s-au scris despre Labiş şi despre opera sa, operaţiunea de documentare a acestei bioficţiuni este impresionantă. Deşi despre Labiş s-a scris mult, cota lui literară a scăzut vertiginos în deceniile postcomuniste. El se numără momentan printre acei canonici mai degrabă uitaţi sau acoperiţi de nostalgiile unor cititori de o anumită vîrstă, iar programele noastre şcolare se concentrează mai degrabă asupra listelor canonice pentru Bacalaureat, unde poetul nostru nu se regăseşte. La data scrierii acestei cărţi, memoria eroului lui Perţa în conştiinţa celor tineri şi, mai cu seamă, opera sa erau mai degrabă, deşi paradoxal, prăfuite. Apariţia acestei bioficţiuni redeschide „dosarul Labiş” şi îi restartează receptarea operei.
Autorul reconstituie mediul literar şi gaşca din jurul cursantului faimoasei şcoli proletcultiste de literatură „Mihai Eminescu”, prietenii, colegii, rivalii, profesorii. Se detaşează astfel figurile unor Lucian Raicu, Gh. Tomozei, Radu Cosaşu, Florin Mugur, Tita Chiper, Lucian Pintilie, dar şi Mihail Sadoveanu, Mihai Beniuc, Veronica Porumbacu, Dan Deşliu etc. Perţa ţese inspirat presimţirea macabră care face legătura între biografie şi destin, inclusiv prin revenirile tensionate, premonitorii, ale huruitului metalic al tramvaielor pe scena interioară a subiectului: „tramvaiele acelea care în urmă cu un an mă îngrozeau acum mă încîntă c-o muzică gravă, deşi inima-n piept tot vibrează speriată... Însă plămînii mei, obişnuiţi cu aroma pajiştilor de munte, încă nu s-au deprins pe de-a-ntregul cu pucioasa şi fumul capitalei”.
Metodele folosite implică atît onirobiografia, cît şi importul unor fragmente de jurnal, epistolare ori de mărturii ale celor care s-au aflat în contact cu poetul. Sînt rulate inclusiv detalii preţioase privind geneza unora dintre marile sale poeme, precum „Moartea căprioarei”. Specifice, în genere, bioficţiunilor ori palim-textelor, interludiile metatextuale nu lipsesc nici aici, prin sugestia suprapunerii dintre vocea autorului şi cea a eroului sfătos, pe versantul unei lecturi de identificare (unii cunosc, poate, amănuntul că însuşi autorul prezentei biografii romanţate a debutat cu succes în poezie, încă de la vîrsta de 20 de ani): „Personalitatea scriitoricească a unui autor este o sumă de tradiţii culturale, experienţe istorice, revoluţii şi tranziţii personale, traume şi eroisme. Un autor nu este un construct politic menit să fie folosit ca o unealtă de propagare a unui limbaj fără nuanţe...”.
Epoca subversiunii
Dincolo de sărăcia lucie care îi tulbură tot mai des drumul către glorie („amîndoi stăm prost cu finanţele... La întoarcere am simţit frigul intrîndu-mi în oase. Mi-ar trebui cel puţin un palton şi o pereche de bocanci. Dar de unde?”) şi de care încearcă să se detaşeze făcînd haz de necaz, deşi ajunge să doarmă cîteva nopţi în... Gara de Nord, se remarcă puseele criticiste, din ce în ce mai ferme, la adresa Partidului şi a modului în care este transpusă în practică morala marxistă: „Pare că marxismul e altul la sat... Vin dintr-un mediu ce a cunoscut sărăcia şi foametea şi moartea, de asta nu pot decît să aspir la idealul comunist, pur, al lui Marx. [Dar] marxismul sovietic încalcă metoda ştiinţifică, deoarece este intolerant faţă de posibilitatea coexistenţei unor opinii diferite şi susţine inevitabilitatea violenţei ca metodă pentru o transformare radicală a societăţii. Asta duce la dictatură, la vînătoare de disidenţi, la dezvoltarea unei literaturi cu orientări dictate de partid. Şi asta e inuman, nu marxist, pentru că neagă inteligenţa”.
Este reînviată astfel o întreagă epocă a subversiunii, de la parodieri şi folosirea poreclelor, a „şopîrlelor”, şi pînă la decuparea strategică a citatelor, plasarea lor într-un context nou, pactul tacit de lectură dintre autor şi cititor, procurarea de cărţi interzise etc. Tumultul reflecţiilor este redat, ca în jurnalul lui Steinhardt, prin aglomerare de metafore aşezate în serii sinonimice: „Nu mai e poezie, ci doar propagandă, o haină goală atîrnată într-un cuier, o sperietoare într-un lan pustiit, o carcasă fără de suflet”. (Spre a exemplifica: „Omul fără libertate e un nenorocit, o fantomă de om, un locuitor al iadului” – N. Steinhardt, Între lumi, convorbiri cu N. Băciuţ.)
E firesc, prin urmare, ca naraţiunea să favorizeze ipoteza conspiraţionistă a morţii junelui poet, deşi, precum ştim, nu toţii exegeţii ori apropiaţii săi îmbrăţişează această perspectivă (vezi, de pildă, percepţia lui Marian Ioniţă, din volumul Kiseleff 10. Fabrica de scriitori). Descrierea inflexibilităţilor sale în materie de politică şi ideologie atrage însă, în cîmpul tensiunilor narative, promisiunea adierii tragicului. Subiectul nu doar că îşi radicalizează tonul în jurnal („Dumnezeii mamii lor de nemernici!”), dar semnează şi un memoriu pentru „reclamarea Basarabiei de la ruşi”. Aproape de nicăieri apare şi o legătură periculoasă cu Revoluţia ungară, întrucît îi sînt traduse în maghiară două poezii, fără ştirea sa, de către nişte intelectuali din Cluj, care le şi răspîndesc în samizdat. Se înmulţesc semnele rele („cine loveşte o buhă, moare”), i se interzice publicarea, iar cititorul, care anticipează finalul, vede cum laţul se strînge tot mai tare. Imaginea ultimă pe care o lasă să se întrevadă biografia romanţată a lui Labiş este aceea a unui socialist creştin („Cred şi asta îmi dă o stare de bine sufletească, îmi dă chiar puţină putere”) şi a unui poet antimodern („Voi, cititori de azi şi mîine, să ştiţi că sîntem mai moderni decît voi”), incapabil să comită gesturi de faţadă sau „de formă” („încă refuz să semnez”) şi înarmat cu o filosofie aproape cazonă, de autentic rezistent: „Cu cît mă văd mai voit marginalizat, cu cît vor mai abitir să îmi spintece poemele şi să îmi bage bocancul în gură, cu atît sînt mai convins de justeţea drumului meu”.
Cu riscul de a fi acuzat în baza unei „deformări profesionale”, nu pot să nu remarc încă un fragment de discurs în oglindă cu însemnările eroului admirabil resuscitat în plan estetic de către Cosmin Perţa: „Cu cît eşti mai lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu atît eşti mai dornic de luptă şi cunoşti un simţămînt crescînd de inexplicabilă şi covîrşitoare euforie”. Aţi ghicit: e din Jurnalul fericirii.
Adrian Mureşan este critic literar, profesor la Liceul Teoretic „Avram Iancu” din Cluj-Napoca. Cea mai recentă carte: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, Editura OMG, 2020.
