Străinătăți, stranietăți și alte fantasme literare

● Corin Braga, Ventrilocul, Editura Polirom, 2022.

Receptarea prozei lui Corin Braga presupune o incursiune obligatorie în teoriile sale despre imaginar, arhetipologie și hermeneutica recentă a dezontologizării. Asta pentru că genul său de proză nu e ușor prizabil într-o lectură convențională, liniară, rapidă, lăsată, eventual, în voia epicului pur. Cu diferite nuanțe, s-a-ntîmplat la fel și cu alți autori români care au excelat, deopotrivă, în scrisul teoretic și-n cel de ficțiune. Mi-e greu să cred că proza lui Mircea Eliade ar putea fi înțeleasă pe deplin fără dialectica sacru-profan, cea a lui Ioan Petru Culianu – fără jocul computațional al invarianților epistemologici sau cea a lui Gheorghe Crăciun – fără conjecturile sale despre corporalitatea textualistă.

La Corin Braga, ipotezele din De la arhetip la anarhetip, de pildă, pot da seama de felul în care arată, tematic și structural, tetralogia romanescă a „noctambulilor” (Claustrofobul, Hidra, Luiza Textoris și Ventrilocul). E un gen de proză, spuneam, încă slab asimilată de cititori și de critici (primul roman al ciclului a apărut în 1992), mulți nu s-au prea grăbit să o racordeze la studiile și eseurile teoretice ale autorului. Opus clasicului „arhetip”, Braga lansa în studiul invocat ideea de „anarhetip”, un fel de concept alunecos și centrifug, în dinamică intelectuală, dar perfect pliabil pe cîteva din hermeneuticile postmoderne ale subiectului slab: deconstrucție ideologică, relativizare a pretențiilor de legitimare metafizică, plurifocalizare și totalizare a perspectivei, coabitare a alterităților, asumarea schizoidiilor eului, neuroteologie etc.

În siajul tuturor acestora, la baza expresiilor artistice nu mai stau miteme clar identificabile, fabule perfect articulate, structuri coerente ale imaginarului și simbologiei, ci dimpotrivă, o nebuloasă de sensuri, de semne și de povești, o explozie de fragmente care ne zguduie convențiile de lectură și de percepție. O operă artistică nu mai trebuie redusă la un adevăr cvasi-unic, la un număr finit de trasee imaginare, ci la un fel de trăire care empatizează simultan cu toată pluralitatea de conexiuni, imagini, scene, situații, puncte nodale, intersecții și treceri („O operă anarhetipală este o operă în care scenariul a fost pulverizat într-o nebuloasă de sens”, iar „scopul unei asemenea sub-hermeneutici ar fi nu acela de a interpreta, ci acela de a amplifica și de a elabora pînă la capăt latențele imaginilor și ale sensurilor”).

Tetralogia „noctambulilor” desfășoară, astfel, o imensă hartă narativă de viziuni, coșmaruri, halucinații diurne și nocturne, în mijlocul cărora se află doi tineri, Luiza Textoris și Fulviu Friator. Visători feroce și manipulanți profesioniști ai produselor onirice (la un moment dat visează împreună și țin un caiet special pentru asta), fiecare din cei doi are cîte un „dublu de vis”, un fel de avatar care devine personaj ajutător în spațiul oniric. Cu înfățișări aproximativ identice cu originalul, Anir (dublul lui Fulviu) și Adela (dublul Luziei) amplifică evenimentele petrecute în arealul „românesc” delimitat de orașele imaginare Clusium, Henira și Honura mai ales în ultimele două romane ale ciclului, Luiza Textoris (2012) și Ventrilocul (2022). Experimentînd meditații yoga, stări de catatonie prelungită, explorări ale inconștientului, exerciții de concentrare și de somn profund, tratamente psihiatrice și suspiciuni de patologie deviantă, Fulviu și Luiza avansează treptat în epopeea ramificată a descoperirii unor teribile secrete din trecutul propriilor familii. Secretele-i privesc în mod special pe ei și explică atît devastatoarele rupturi interioare, cît și geografia confuză în care se mișcă, în realitate și-n vis.

Naratorul mobilizează aglutinant o mulțime de trimiteri simbolic-livrești (autorii și genurile invocate sînt „pe linie” – Lewis Carroll, Franz Kafka, Mihail Bulgakov, benzi desenate, jocuri pe computer) și de treceri aventuroase dintr-un plan în altul: oglinzi, trape, tuneluri, subsoluri, ruine, camere cu decoruri schimbătoare, zboruri și ascensiuni la înălțime, coborîri în adîncuri ale pămîntului, scufundări în fîntîni și-n orașe înecate, adăstări în sanatorii, puțuri de lift, cimitire, cavouri, apartamente părăsite și saloane de chirurgie, întîlniri cu bestii înfricoșătoare, cu obiecte și cu peisaje demne de filmele S.F.

Riscurile receptării unei asemena proze sînt, desigur, asumate, căci narațiunea e fragmentată, rezolvările sînt amînate, raporturile cu realitatea și eventuala autenticitate a evenimentelor sînt aruncate în aer de halucinații și de repere puternic mitizate. E adevărat, concentrarea simbolică frizează adesea ermeticul și obscuritatea, iar plăcerea desfășurării epice e subminată mereu de nenumărate conexiuni psihanalitice, filosofice și religioase („ventriloc”, abilitate esențială a lui Fulviu Friator, e în primul rînd o calitate a dedublării, a posesiunii unei voci interioare misterioase, inexplicabile pentru profani). Complexitatea, culorile și precizia desenelor onirice sînt, însă, amplificate progresiv și sînt fascinante, de fiecare dată.

Proză fantastică doldora de inserții polițiste și gotice, cu elemente de thriller/horror și de distopie punk, romane precum Ventrilocul lui Corin Braga redefinesc literatura de ficțiune și legăturile ei cu celelalte domenii ale istoriei culturii, în general. Complementare antropologiei pe care o ilustrează organic, ele alcătuiesc portretul unui scriitor deosebit de înzestrat intelectual și fantasmatic.

● Florin Irimia, Nu spune asta!, Editura Polirom, 2023.

Noua carte de proză a lui Florin Irimia dezvoltă consistent cîteva dintre temele sale mai vechi. Povestirile din volumul Nu spune asta! reconfigurează tipologii și situații prezente, de pildă, și-n prozele scurte din Misterul mașinuțelor chinezești sau din Bărbatul din spatele ceții (relația defectuoasă dintre tată și fiu, problema recăsătoririi părinților după divorț, recuplarea tatălui cu o parteneră mult mai tînără, lecturile și jocurile copilăriei într-un oraș de provincie înainte de 1989, erosul juvenil și matur, ruptura dintre generații, multitudinea de cezuri sociale și politice după 1990, dragostea pentru animalele de companie), dar și în romanele O fereastră întunecată sau Cîteva lucruri despre tine (chestiunea emigrației românești în Occident după căderea comunismului, extremismul de dreapta din interbelic, scrisul și cititul de literatură, trecutul nazist al Europei și rămășițele sale recente).

De altfel, într-un Cuvînt-înainte autorul își cartografiază singur traseele imaginare. Afară de reverențele tematice către Thomas Mann și Ernest Hemingway (dragostea, moartea, Veneția și Italia, în general, scrisul, alcoolul, petrecerile), multe dintre povestiri, afirmă Florin Irimia, „au ca punct de plecare diversele experiențe pe care le-am avut în locurile pe care le-am vizitat” (ca simplu turist, aș adăuga, sau ca bursier literar al unor variate instituții de profil), iar „temerile, angoasele, dezamăgirile, poate uneori și speranțele sînt ale mele și cît se poate de reale”. Obsesia care domină cea mai mare parte din volum, însă, îmi pare inadecvarea – un decalaj interior resimțit foarte acut și rezultat din confruntarea unui român de tip cvasi-cioranian cu alteritatea geografică și culturală a Europei centrale și vestice.

Dincolo de mulțimea de angoase specifice oricărui protagonist de povestire contemporană (căsătorii în criză, amantlîcuri secrete, îndrăgostiri subite, singurătăți impuse), eroii volumului sînt tineri universitari sau scriitori care călătoresc „afară” (Germania e preferata, dar avem și Elveția, Austria, Italia, Franța), transportînd cu ei un trecut personal și colectiv care le predetermină reacțiile și perspectivele. Ei trăiesc experiențe foarte ofertante ficțional, fie legate de literatură și de „adevărurile” ei aparent inofensive (schimburi de impresii și sentimente cu omologi străini, rezidențe plătite prin castele și case de creație, raporturi neașteptate între realitate și ficțiune, tipologii stranii de cititori și critici), fie de trecutul recurent-extremist al Europei, un trecut a cărui umbră îi amenință încă mult clamata libertate de expresie (unul dintre personaje intră în pielea lui Hitler, la un moment dat, în timpul unei excursii tematice la una din celebrele reședințe naziste, devenind prizonierul unui joc virtual care amenință să nu se mai termine, sau, într-o altă mizanscenă, un altul devine spion dublu în timpul celui de-al Doilea Război Mondial).

Dar în cele mai multe dintre cazuri, fandînd abil printre jaloane interioare, personajele lui Florin Irimia resimt impactul pe care realitatea occidentală îl are asupra tînărului intelectual picat ca din cer în cochetele și mult visatele orașe „de dincolo” – picat cu tot cu zestrea de estic fost comunist, posesor al unei identități fragile, laolaltă cu o grămadă de idiosincrazii și de naivități candide.

Iată un pasaj din bucata „Till Death Do Us Part”, unde protagonistul e un scriitor invitat la un festival de lecturi publice și conferințe: „Veni apoi rîndul scriitorului român să-și prezinte romanul, care era și el despre migrație, despre o țară urîtă și haină ca o vrăjitoare, o țară crudă, rudimentară și abuzivă, care parcă nu voia decît să te facă să-ți iei mai repede tălpășița de-acolo, deși nici atunci cînd ți-o luai nu scăpai cu totul de ea, parcă și atunci continua să te urmărească, să te bîntuie, ca un demon, ca un duh rău ce era. Doar că România nu era Haiti și nici Armenia nu era și, deși scriitorul român se strădui să fie elocvent și traducătoarea tălmăci cu conștiinciozitate în limba franceză tot ce spusese acesta în limba maternă, publicul nu fu prea impresionat de conținutul romanului său. Ca o ironie a sorții, se părea că sala, asemenea autorului însuși, nu voia să știe nimic despre țara din care acesta venea, nu că la momentul acela el n-ar fi fost dispus să le împărtășească totuși cîte ceva”.

Inegale ca substanță narativă (unele mizează pe surprizele unor evenimente în desfășurare, altele pe densitatea analitică a comentariului politic, istoric sau metaliterar, altele o cotesc borgesian spre un fel de intellectual thriller action), dialogale, puternic diaristice în stil și, pe alocuri, intens psihologizante, cele nouă povestiri din Nu spune asta! reconfirmă dexteritatea unui prozator de cursă lungă. Inserțiile fantastice și obsesiile personale au făcut mereu parte, la el, din cele mai realiste și mai fluente proiecții epice.

Adrian G. Romila este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Acasă, departe, Editura Polirom, 2023.