Hibridizări
● Ion Vianu, Investigații mateine. Amintiri, Editura Polirom, 2022.
Trei sînt dimensiunile scrisului lui Ion Vianu, toate „prinse”, mai mult sau mai puțin mărturisit, în deja faimosul eseu din 2010, Amor intellectualis. Nu că n-ar apărea în varii forme și-n celelalte texte ale sale, fie ele ficțiuni sau nu. Subtitlurile, adesea redundante (caiete, foi volante, arhivă, amintiri, exercițiu, file, paramnezii) vorbesc și ele despre această hibridizare/fragmentare obsesivă, indiferent de genul cărților, o hibridizare deopotrivă de substanță și de stil, afișînd refulări, defulări, regresii, alterizări, interpretări, intertexte și poetizări dintre cele mai prolifice.
Ar fi, mai întîi, intelectualizarea intensă, așezată pe o solidă educație clasică, pe lecturi și asimilări sistematice. Apoi, linia continuă și sinuoasă a unei memorialistici paideice, transparentă în tot felul de tușe autobiografice inclusiv în ceea ce el numește „romane”. În sfîrșit, vorbim de lectura psihanalitică a tuturor producțiilor umane, a culturii și a oricăror biografii care devin a posteriori narative, scriptice. Străbătute de o catifelată melancolie care, paradoxal, provoacă pînă la capăt luciditatea, textele lui Ion Vianu se identifică pînă la urmă cu el însuși, într-un exercițiu psihanalitic și autobiografic infinit. El mărturisește, la un moment dat, într-un interviu: „Personajele mele conțin proiecții ale eului meu, conținuturi simbolice. Ideea de a scrie un roman am avut-o pe la 40 de ani, înainte de a pleca din țară. În cursul anilor, reîncepînd același roman, am scris sute de pagini, ca personajul acela din Ciuma lui Camus, care scrie mereu prima frază a cărții lui. De fiecare dată abandonam cu furie, promițîndu-mi să nu mai revin niciodată la roman. Pînă cînd, în jurul vîrstei de 65 de ani, m-am așezat și l-am scris... dar nu pe acela publicat mai tîrziu, altul”.
Eseurile din Investigații mateine. Amintiri au mai apărut separat sau fragmentar, volumul de față doar le antologhează în patru secțiuni distincte, oferindu-le, astfel, posibilitatea unei reparcurgeri cu folos (trebuie reamintit că multe dintre volumele lui Ion Vianu au tot fost reeditate, în ultimii ani, cu aproape același succes ca la primele apariții). Prima secțiune oferă o lectură oblică, în cheie psihanalitică, desigur, a literaturii lui Mateiu Caragiale. E un convingător exercițiu de hermeneutică mateină, complementar multora dintre abordările anterioare la subiect, pe care, fair play, Ion Vianu le citează și le valorifică din belșug.
A doua secțiune e una de memorialistică parțial documentară, o lungă mărturie (secondată de extrase din dosarele de la CNSAS) despre anii de dinainte de exilul franco-elvețian. Avem în ea, totodată, și o cronică neagră a anilor 1970 în România ceaușistă, țara unde, dacă te opuneai pe față regimului (cum a făcut-o autorul, solidarizîndu-se cu Paul Goma, denunțînd psihiatria politică și trimițînd o scrisoare de protest la Radio Europa Liberă), fie erai izolat din toate punctele de vedere (o probă de grotesc și absurd sînt relatările ședinței de maculare publică și anchetele repetate de la Securitate), fie erai expulzat în străinătate (în cel mai bun caz), fie erai ucis sub masca unui accident nefericit.
A treia secțiune e dedicată Regelui Mihai, pe care autorul l-a zărit în copilărie în vara lui 1941, la Sinaia, în postura unui tînăr elegant și misterios. În vîrstă de aproape douăzeci de ani, moștenitorul tronului României cobora atunci dintr-o mașină Lincoln-Zephyr, sport, albastră, pentru o plimbare tainică la poalele munților, declanșînd în mintea privitorului-copil o nestăvilită admirație. Ea va continua cu întîlnirea față către față în Elveția, mai tîrziu, și va dura apoi toată viața. Ultima parte a cărții cuprinde un alt mic exercițiu de hermeneutică arhetipală, de data aceasta aplicat pe opera Oedip a lui George Enescu, a cărui muzică a însoțit întreaga familie Vianu.
„Viața viețuită” vs. „viața visată”
Mă voi referi mai jos doar la prima dintre secțiuni, relevantă pentru receptarea literaturii mateine și – poate cel mai important – emblematică pentru hibridizarea estetică și conceptuală de care vorbeam mai sus. Investigații mateine nu e, în acest sens, doar un text de critică literară pretins „estetică”, el aruncă o lumină nouă atît asupra vieții autorului Crailor, cît și asupra metodei de investigație a unei producții textuale unde ficțiunea sau notația zilnică, dacă ne referim la agende intime sau jurnale, maschează mereu noduri biografice mai mult ori mai puțin conștiente.
Punctul generator al comportamentului social și imaginar matein e dat, în opinia lui Ion Vianu, de originea umilă și de imposibilitatea asumării publice a unui statut care să submineze constant alonja personajului autoconstruit cu atîta migală. De aici dialectica majoră din ficțiunea lui Mateiu, care pendulează mereu între „viața viețuită” și „viața visată”, între regimul diurn și cel nocturn, între aerul înalt al salonului aristocratic-intelectual, dulceața reveriilor eroic-cavalerești și bolgiile promiscui ale cîrciumilor și tripourilor de mahala. În esență, lupta se dă între dorințele de mărire și recunoaștere publică și precaritatea implacabilă a prezentului. „Nemărturisibilul.... iată factorul determinant al psihologiei mateine. Originea socială a mamei, modesta muncitoare Maria Constantinescu, trebuie ascunsă, chiar dacă e cunoscută în mica societate bucureșteană boiereasco-literară în care se învîrte Mateiu. Niciodată nu e admisă această origine. Odată pornit, mecanismul confabulatoriu se perpetuează, creează snobismul monstruos, «delirul» nobiliar... nici una nu are motive să se limiteze”. Mascîndu-se în varii alter ego-uri (Pantazi pentru zona diurnă, Pașadia și Pirgu pentru cea nocturnă, contele Albers-Joseph de Hoditz pentru combinația dandy/aristocrat/rafinat/bogat/risipitor, conu’ Rache pentru inevitabila „încanaliere”, eul din poemul „Pajere” pentru aroganța melancolică și solitară, Aubrey de Vere pentru narcisismul drapat hiperbolic), Mateiu Caragiale fantasmează mereu, căutînd compensații fie în scris (poezii, nuvele, romane, proiecte de biografie), fie în realitate (căsătoria cu mult mai vîrstnica Marica Sion, retragerea la moșia picată din cer, interfața vestimentară studiată, amicițiile interesate sau discutabile, obsesiile heraldice și profesionale), după ce majoritatea eforturilor sale de parvenire nu s-au soldat cu rezultatele așteptate.
Rămas cu frustrarea unei abțineri de la o faptă penală în urma căreia ar fi căpătat încă din tinerețe (1916) statutul mult visat (fapta ar avea legătură cu „prietenia” sulfurosului Bogdan-Pitești, cu a cărui amantă Mateiu se-ncurcă, la un moment dat, dar și cu protagonistul romanului Arivistul de Félicien Champsaur, recomandat în adolescență de profesorul său de istorie), „fiul tatălui” parcurge etapele unei treziri spirituale. E o „descanaliere” pentru care îndemnul „cave, age, tace” e suma lapidară, abil prelucrată heraldic. Deși se produce explicit în martie 1935 (jurnalul o confirmă), Ion Vianu identifică biografic această drastică reformă interioară mateină încă din 1932-1933 și o pune sincronic sub gnostice accese de negație a lumii convenționale, manifestate prin trufie, melancolie, amoralitate și snobism, iar diacronic, sub semne cromatice alchimice („nigredo-albedo-rubedo”). Metamorfoza conturează drumul exotic al unei purificări care trecuse deja ficțional în Craii de Curtea-Veche, apărut fragmentar începînd cu 1926. Presupusa pierdere a unei salutare moșteniri (1905), moartea tatălui (1912), conferirea a patru decorații ministeriale (1913), anii de mizerie (1917-1922), căsătoria (1923), eșecurile de a fi numit ambasador în Finlanda (1928) și, respectiv, prefect (1931), autoînnobilarea domeniului de la Sionu (1928), primirea brevetului de Cavaler al Legiunii de onoare (1929), relația scurtă cu Eliza Băicoianu (1933) se numără și ele printre etapele importante ale acestei transformări.
Intrat convingător în schema jungiană a jocului anima-animus, Mateiu Caragiale se pretează din plin unei interpretări psihanalitice, căci, crede Ion Vianu, mesajul unei opere literare nu e niciodată conștient și integral criptografiat în text, iar așa-zisa „inspirație” e conectată substanțial la sursele inconștiente. „Artistul recurge la fantasme, alunecă în lumea arhetipurilor înainte de a proceda lucid la perfecționarea estetică a operei. Conștiința, voința de a domina inspirația, de a oferi coerență narației și stilului, de a pune în lumină un maximum de sensuri sînt posterioare inspirației... Există perioade în viață cînd insul se confundă cu conținuturile inconștientului într-un chip dramatic: producția sa fantasmatică sau onirică este abundentă; el poate oricînd să treacă în psihoză; în același timp are senzația că nu avansează în analiza pe care a întreprins-o... Schema jungiană însă se potrivește mai bine unor opere decît altora. În ce-l privește pe Mateiu I. Caragiale, cunoscîndu-i viața și scrierile, avem motive să credem că s-a găsit într-o profundă contradicție cu sine și că a rătăcit pe întinsul unor teritorii vecine cu psihoza. Aparența stranie remarcată de contemporani, neadaptarea socială, gîndurile omucide sînt martorele unei profunde dezorientări ontologice. Mateiu a căutat să facă față, prin creație, acestei dispoziții cvasifatale.” Că nu a reușit pînă la capăt, că „nu orice carte este o boală învinsă”, asta ține de soarta nefericită a oricărui scriitor a cărui biografie nu se suprapune peste propriile fantasme.
Aplicate preponderent pe Craii de Curtea-Veche, „investigațiile” lui Ion Vianu sfîrșesc prin a da un portret de adîncime al lui Mateiu Caragiale. Supus grilei psihanalitice, ce revelează legăturile multiple dintre biografie și scris, figura lui „în ape” iese mult mai bine la iveală decît ar fi făcut-o dacă era rezultatul unui demers strict estetic. Ca și-n cazul amintirilor personale, această hibridizare a lecturilor reconfigurează mai profund și mai bogat un trecut depozitat în opere și texte. Avatarurile copilăriei și ale tinereții, cărțile, iubirile, întîlnirile și prieteniile, dramele, bucuriile și momentele de satisfacție, producțiile ficționale și cele de idei sînt toate interconectate în forme care mai tîrziu, la o nouă privire, pot constitui fațete ale unui unic adevăr. Retrospectiv, textele sînt legate întotdeauna de viață, oricît am vrea să literaturizăm.
Adrian G. Romila este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Efectul întîrziat al pasiunilor de tinerețe, Editura Junimea, 2020.
