Cea mai contemporană fată din lume

● Patricia Lockwood, Nimeni nu vorbește despre asta, traducere de Domnica Drumea, Editura Pandora M, 2022.

Romanul de față este, înainte de toate, un manifest pentru contemporaneitate. După publicarea a două culegeri de poezie, a unui volum memorialistic și a unei serii de eseuri pentru London Review of Books, Patricia Lockwood amestecă genurile literare și scrie despre ce înseamnă să devii contemporan, urmînd îndeaproape rețeta filosofului italian Giorgio Agamben. În eseul deja clasic „Ce este contemporanul?”, Agamben declară că cei care „sînt cu adevărat contemporani, care aparțin cu adevărat timpului lor, sînt aceia care nici nu coincid perfect cu el”, nici nu „încearcă să coincidă și să se conformeze” lui, aceia care aderă la el prin defazare, „disjuncție și anacronism”, „care aderă la el și care, în același timp, păstrează distanța”. „Cei care coincid prea bine cu epoca […] nu sînt contemporani, întocmai pentru că nu reușesc să o vadă.” „Poetul – contemporanul – trebuie să își pironească privirea pe propriul timp […] pentru a îi percepe nu lumina, ci mai degrabă întunericul”, să fie „capabil să scrie înmuindu-și penița în obscuritatea prezentului.” 

Întocmai asta face Lockwood în cartea sa ce funcționează deopotrivă ca un polaroid actual al amalgamării lumilor digitale și fizice și ca o autocritică asupra modului în care acest instantaneu este obținut cu mijloace literare. Avînd ca modele cărțile lui David Markson și W.G. Sebald, Lockwood spune povestea – în mare măsură autobiografică – unei femei, narator nenumit, ce devine, dintr-un membru perfect integrat al epocii, un contemporan înzestrat cu luciditate. În prima jumătate a romanului, femeia trăiește într-o împletire cvasipatologică a realității fizice cu cea a web-ului, o posibilă reificare distopică a Xanadu, proiectul eșuat al lui Ted Nelson. Sînt documentate în detaliu dependența ei de conținut media inutil, obsesia pentru forma de prezentare fragmentară și adesea incoerentă a acestuia, și cum expunerea prelungită la ironie, ridiculizare, înfierare și polemici o afectează și o ține captivă în lumea pe care o numește portal. Arestul este însă întrerupt brutal de un eveniment al lumii reale. Deși protagonista observă și critică neajunsurile unei vieți trăite în portal încă de la începutul cărții, abia nașterea și diagnosticarea nepoatei sale cu sindromul Proteu (un sindrom genetic ce în acest caz se dovedește a fi fatal) reușesc să o smulgă din mediul online. Această detașare face posibilă, în a doua parte a cărții, o analiză sinceră a dependenței de portal, personajul reevaluînd importanța principalelor relații din viața sa. 

Romanul sfidează convențiile prozei clasice, plasîndu-se la intersecția mai multor genuri literare: prezentată de Lockwood drept proză poetică, scrierea este în parte memorialistică, și în definitiv o colecție de fragmente eseistice și de texte scurte ce amintesc de postările pe Twitter. De altfel, autoarea a mărturisit că a pornit de la necesitatea ca romanul contemporan „să fie scris în maniera epocii, fragmentarul și autoficționalul fiind unse de Internet modelul epocii”. Îmbinarea scrierii de tip tweet – directă, compactă, adesea umoristică – cu fluxul conștiinței nu trebuie să mire așadar. Nici folosirea profanului și a kitsch-ului ca unelte pentru revelare și critică comprimată: Lockwood a profitat de antrenamentul ei în arta provocării și a ironizării pe web pentru a-și demonstra proximitatea cu propria epocă. Reflectînd absurdul eterogenității conținutului digital din portal, a presărat de toate în carte, de la glume seci cu animale și știri sinistre la poezie și meditație, sărind cu fiecare fragment de la un limbaj la altul: de la mentaleză la meme, la limbajul Twitter-ului, la cel poetic și înapoi. Efectul acestei înșirări aparent aleatoare de fragmente sporadice, ce nu sînt strîns legate cronologic între ele, este cel al scroll-ului nesfîrșit din fluxul rețelelor sociale.

Apartenență

Să aparții acestei generații înseamnă, poate, că recunoști referința din titlul de mai sus. Conform lui Lockwood, să aparții acestei generații înseamnă și să te îmbraci la înmormîntarea copilului tău într-o rochie roz aprins, coșciugul să fie și el roz, o nuanță nouă ce tocmai a fost denumită, cineva să strecoare în el un cristal pînă să îi fie închis capacul, să se cînte trap la priveghi, iar apoi, un grătar. Dar să aparții acestei generații înseamnă mai ales să alergi neîntrerupt și senin, ca un hamster, pe o bandă Möbius a dualismului lumii virtuale și fizice. Să alergi avînd în fundal o imagine kitsch a unui curcubeu-nimb care să servească drept alinare și refugiu – îndemnul ilustrat pe coperta originală a cărții, ori prescrierea lui Adorno pentru vindecarea conștientizării că îți irosești viața. 

Romanul începe altminteri cu examinarea unei vieți pasive, dedicate contemplării abisului portalului. Deși promitea mobilitate prin transportul imediat al vizitatorilor dintr-un colț al său în altul via hiperlegături, portalul ține protagonista cărții prizonieră între granițele spațiului web. Blocată în haosul acestei lumi, ea este implicată în „viscolul tuturor lucrurilor”, dependentă de cacofonia subiectelor mai mult sau mai puțin frivole dezbătute în cultura online, și în același timp paralizată, neputînd articula răspunsuri personale satisfăcătoare: „nu simțea că așa se trăiește viața reală, dar cum se mai trăia în zilele noastre?”. Contrar investirii emoționale și avalanșei de sentimente contradictorii din momentele de imersiune deplină în mediul online – amuzament, revoltă și oroare, toate în același timp –, ea este văzută din exterior, de soțul ei, „ca o păpușă a unui ventriloc”, „moartă, complet moartă”. 

Preocuparea pentru ceea ce pare a fi mai degrabă lista subiectelor de dezbatere la seminarul unui centru de studiu în etică aplicată este însă reală. Naratoarea îi consemnează sîrguincios dilemele pe teme sociale și politice actuale diverse, de la conștiința de clasă, socialismul de carton, ura față de capitalism, ura față de poliție, teoria conspirației, violență și masacre în școli, pînă la alegerea pronumelor personale, corectitudinea politică și cancel culture, colonialism și reevaluarea istoriei și artei sub o nouă înțelegere a abuzului. Nici subiectele din jurul mediului digital nu îi oferă șansa unei introspecții mai facile. Deși știe prea bine că articolele care denunță că „tehnologia are o problemă de etică nu fac să dispară problemele de etică ale tehnologiei”, nu se poate abține să contribuie la zumzetul mind hive-ului, discutînd justificările furiei pe Internet, problema manipulării prin media de socializare, a supravegherii, confidențialității și intimității digitale, acceptarea panopticului modern și a cenzurii, ori redefinirea paternității ideilor. Glumește anunțînd descoperiri ale unor glitsch-uri în sistem ca dovezi ale teoriei conform căreia trăim într-o simulare, și pune la îndoială relevanța experienței ekphrastice moderne – limitele trăirii indirecte a unui eveniment prin consumarea unei reprezentări digitale vizuale ori textuale. Nu lipsesc nici fragmentele de metadiscurs, în care analizează discursul modern online și își declară neîncrederea în noul Internetspeak – „de ce scriam toți astfel? așa scria portalul” – nu doar din considerente de formă, ci și din cauza tot mai numeroaselor probleme iscate de neseriozitatea limbajului. Trecerea pe nesimțite în tabăra adversă a celor care parodiau pozițiile extremiste, ca profeție autoîndeplinită anunțată de legea lui Poe (element al culturii kitsch contemporane ce presupune că fără un indicator clar al intenției autorului, orice parodiere a unei păreri extremiste poate fi ușor confundată de cititori cu o expresie sinceră a părerii parodiate), o deznădăjduiește în egală măsură ca efectul de bumerang al folosirii sarcasmului și persiflării ca armă împotriva nedreptăților de tot soiul. Ceea ce trebuia să fie un mecanism de comunicare și apropiere devenise prin metamorfozarea în simplă batjocură o sursă a dezbinării și alienării.

Protagonista notează toate acestea cu meticulozitatea necesară ridicării de tumuli, piatră peste piatră, ca antidot împotriva uitării. Își justifică activitatea din portal prin construirea, postare cu postare, a unui memorial digital: dacă vrei să exiști, trebuie să participi la fluxul rețelei, să curatoriezi în permanență o expoziție personală a gîndurilor și preocupărilor tale. În același timp, o justifică și prin nevoia de apartenență și de comuniune: îngrijorată de posibila lipsă de însemnătate a rolului său, se întreabă recurent „care este contribuția ta la societate?”. Contribuția ei este prezența în portal. Apartenența la comunitate se manifestă prin aderarea la inteligența comună ori mintea socială a portalului, prin adoptarea unui flux al conștiinței colective – un „flux al conștiinței care nu e a ta, dar la care participi“. Integrarea în această conștiință lasă însă loc temerii ocazionale de uniformizare și de pierdere a individualității: „fusese locul în care păreai să fii tu însăți. Treptat, devenise locul în care semănam unii cu alții”. Trebuie spus că Lockwood surprinde ingenios ideea de flux al conștiinței colective apelînd la limbajul memelor ca reprezentări ale sentimentelor și tiparelor de comportament universale, și la kitsch, mai ales prin discursul colocvial. Kitsch-ul este exploatat ca experiență împărtășită: el exprimă celor ce îl consumă nu preferințe individuale, ci dorințe și nemulțumiri sociale colective ce rămîn deseori îngropate.

Deși naratoarea înregistrează simptomele degenerescenței cognitive și emoționale lente datorate intoxicării cu frivolitate și ironie prin petrecerea unui timp prea îndelungat citind și scriind postări pe media de socializare, neuroplasticitatea prin marinare web devine o problemă reală pentru personajul nostru abia în momentul în care se confruntă cu o situație tragică în viața reală. Ușurătatea portalului, neadecvată noilor condiții, devine insuportabilă, iar protagonista se retrage parțial din mediul online, nedorind să irosească nici un moment pe care l-ar putea petrece cu nepoata sa. Existența ei de pînă atunci îi pare absurdă, ridicolă, de neînțeles. Întrebările care o preocupă se schimbă și ele: ce este un om, cine are dreptul asupra corpului unei femei, ce este mintea umană, putea fi salvată gorila Harambe? Cu toate acestea, scriitoarea înțelege că cele două lumi nu sînt separabile. Personajul ei nu părăsește complet portalul, oferind astfel un răspuns radical și simplist, ci rămîne să îi pună la îndoială importanța, ca un ecou al observației lui Agamben: „Să fii contemporan, este înainte de toate, o chestiune de curaj, pentru că înseamnă nu doar să îți fixezi ferm privirea pe întunericul epocii, dar și să percepi în acest întuneric o lumină, care, deși îndreptată spre noi, se distanțează de noi infinit”.

Inseparabilitatea aceasta este sugerată inteligent de Lockwood și prin dezbaterea problemei raportului minte-corp în context digital. În filosofia jocurilor, conexiunea corporală dintre un jucător și avatarul său este înțeleasă ca o fuziune a corporalității digitale (jucătorul-ca-avatar, întruparea digitală a jucătorului) și a digitalității corporale (avatarul-ca-jucător, experiența intracorporală ce include și avatarul; interfața și avatarul din joc devin parte a corpului jucătorului, jocul fiind și el astfel încorporat). Înlocuind în această ipoteză jocul cu portalul și avatarul cu persona din mediul online, ne apropiem de ideea lui Lockwood, conform căreia experiența web-ului poate fi fizică: portalul nu doar afectează corpul utilizatorului (protagonistei îi amorțește adesea degetul făcînd scroll), ci poate fi perceput ca fiind corporal el însuși. Dacă la începutul cărții portalul era descris ca fiind locul în care utilizatorii erau aproape de a-și pierde corpul, după retragerea din digital, personajul îl privește ca pe un vechi corp, o carcasă părăsită. Ideea urmează din refuzul de a separa mintea de corp și este o consecință a privirii web-ului ca pe o extensie a minții (folosirea portalului presupune integrarea în conștiința sa colectivă), și a minții ca pe un obiect fizic, carnal (atunci cînd mănîncă tentaculul unei caracatițe se gîndește că mănîncă o minte, iar mintea nepoatei, în absența unui creier suficient dezvoltat, constă doar din puținele simțuri active, mai ales cel tactil și auditiv). Astfel, odată stabilită conexiunea corporală între un vizitator al portalului și avatarul său, separarea lor devine dificilă. 

Modul în care portalul alterează mintea, contaminînd raționarea și distorsionînd capacitatea de a gîndi despre lumea reală, este reflectat de forma romanului: fragmente de text mici – pentru ferestre de atenție mici – centrate pe ego, personajul principal al jocului virtual. Scriitoarea încearcă să răspundă astfel întrebării „cum putem scrie despre portal fără a folosi clișeele intelectuale ale albilor?“. În același timp, forma cărții este pretext pentru un exercițiu de critică literară: prin chestionarea formei scrierii pe Internet, ce este copiată în carte, Lockwood chestionează romanul contemporan în general. Ușor de subestimat la o primă vedere, coperta cărții are și ea rol critic, fiind puternic autoironică: creată de Lauren Peters-Collaer pentru Riverhead Books în stilul memei „graphic design is my passion”, oferă în primul rînd cheia kitsch-ului prin care trebuie citit romanul. Apoi, conform designerului, banda Möbius nu este nici ea întîmplătoare, amintind nu doar întrepătrunderea lumii virtuale cu cea reală, ci și zbaterea obținerii unui consens social, imposibilitatea obținerii unei agregări continue, anonime și unanime a preferințelor unui grup, ca obiect principal al teoremei de imposibilitate a lui Chichilnisky din teoria alegerii sociale.

Claudia Chiriță este lector la Facultatea de Matematică și Informatică, Universitatea din București.