Oameni și poze
● Anca Vieru, Fără poză de profil, Editura Polirom, 2022.
De la Felii de lămîie (2015), am mai citit proză de Anca Vieru doar întîmplător, prin reviste. Volumul pomenit avea puține texte nereușite, majoritatea rezistau, am și scris de bine pe undeva despre el, era absolut notabil pentru un debut. Noua ei carte de ficțiune adună unsprezece bucăți, inedite, în cea mai mare parte. Fără poză de profil are și o temă centrală, un fel de fir roșu care încearcă să structureze imaginar povestirile (zic „imaginar” și la propriu, și la figurat). E vorba de fotografie, de poze, de albume foto, de imagini și filmulețe postate prin social media, printre care se mișcă personaje diverse, țesînd tot felul de întîmplări, unele banale, altele tușante, unele „încheiate” clasic la final, altele „deschise”, suspendate special, lăsînd cititorul „să se gîndească, să-și închipuie, singur” (o spune chiar unul dintre personaje, la un moment dat).
Autoarea abordează voci narative surprinzătoare, de la intelectuali și corporatiști la gospodine cu blog de gătit, de la soții ratate bovaric la scriitori călătorind bezmetici pe șosele între lansări de carte. Poze gata scoase „pe hîrtie”, rămase în cutiuțele de film sau în biții și pixelii digitali, clipuri de pe YouTube, Facebook sau de pe Instagram, toate aceste surogate de comunicare și de memorie organizează convingător materialul prozastic și animă o lume în care ne putem recunoaște ușor. Trăim azi, pînă la urmă, două vieți, una reală, contondentă, imprevizibilă, cu visuri, relații, obsesii, bucurii și deziluzii (regăsite din plin în textele Ancăi Vieru), și una aparent stabilă, ordonată, stocată în poze al căror format surprinde ambiguu de fiecare dată doar o clipă din întregul palpitant al unei povești personale. O tînără descoperă într-un pachet lăsat de fostul iubit pe birou la firmă o altă variantă a unei fotografii mai vechi, în încercarea de a-i sugera ceva „despre realitate și toate nuanțele ei”. Un scriitor compune o ficțiune despre o imagine de natură postată de o fată pe Instagram, după care poliția încearcă să elucideze circumstanțele unei eventuale crime. O soție își suspectează soțul de infidelitate și îl urmărește prin cîteva instantanee de pe Google Maps. Un soț are o stranie fobie față de fotografii și-i interzice soției să facă, să dețină vreuna sau să-și achiziționeze un smartphone.
O fată emigrează în Canada și ia o poză cu străbunicul ei lîngă un cal, mărturie a unei impresionante povești despre război, foamete, comunism și atașamentul țăranilor față de propriile animale. Creatoarea unui blog culinar dă o lungă declarație la poliție, suspectă că ar fi ucis pe cineva cu rețetele ei. Un grup de prieteni caută disperați identitatea unei fete care apare într-o postare cu mîinile bandajate. O tînără a ajuns psiholog printr-o nefericită întîmplare din copilărie și, cu ajutorul rețelelor sociale, contactează o fostă colegă pentru a lămuri (și a vindeca) o traumă. Cîteva trăsături de pensulă pe spătarele unor scaune vintage dau seama de o istorie marqueziană despre iubire, naștere și moarte. Supoziția tuturor ficțiunilor din volum e aceea că depindem mai mult ca oricînd de acest halou de imagini provocate de camerele de înregistrare ale aparatelor, un halou care ne însoțește riscînd adesea să deturneze sensuri, tipologii și destine. Laitmotivul circulă în varii morfologii narative și e „pus în abis” ici-colo, în unele dintre bucăți, în cazul în care n-am subînțeles că o fotografie, ca și o povestire, nu-i altceva decît gestul riscant de a sancționa artistic orice încercare de a fixa un profil clar al realității, al evenimentelor, al oamenilor. Redau mai jos cîteva dintre aceste puseuri metanarative, culese în trecere:
„Fotografiile pot să aducă din memorie un moment. Poate mai multe. Dar noi putem să păstrăm vii aceste momente și asta e cu totul altceva... Ce poate să-ți spună o poză, în comparație cu amintirile a ceea ce am făcut și am simțit acolo? Pozele sînt doar surogate de trăiri cu care ne amăgim singuri.”
„Fotografiile sînt imagini care rămîn. Noi ne schimbăm, dar ele rămîn. Ia gîndește-te cum o să vrea copiii voștri să vadă poze de la nuntă sau din luna de miere sau cine-știe-de-unde. O să vrea să vă cunoască și altfel, nu doar pe post de părinți, să vă simtă mai aproape.”
„Și m-am gîndit cît de înșelătoare poate fi o poză. Cît de înșelător este să te uiți la o poză și să o îmbraci în ceea ce știi, chiar dacă nu se vede. Să-i adaugi momentele de dinainte și de după. Și, de fapt, dacă rămîi fără poză, să nu mai poți să ți-o amintești, fiindcă poza e un moment din atîtea altele, iar tu nu știi toată povestea.”
Scrise cu mînă sigură, cu simțul acut al dialogului, al sentimentului și al întîmplării semnificative, cele unsprezece povestiri ale Ancăi Vieru sînt o reușită. A autoarei și a prozei scurte de la noi, deopotrivă.
Adrian G. Romila este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Efectul întîrziat al pasiunilor de tinerețe, Editura Junimea, 2020.
