De ce moare, totuși, Ricardo Reis?

Publicat în Dilema Veche nr. 971 din 17 noiembrie – 23 noiembrie 2022
Fernando Pessoa © wikimedia commons
Fernando Pessoa © wikimedia commons

O întrebare barbară, deloc îndulcită de acel „totuși” menit să-i atenueze caracterul peremptoriu, sugestia că autorul ei ar ști „de fapt” ce stă la originea acestei expieri ficționale. Poate că îi este preferabilă, „totuși”, surorii ei gemelare „De ce trăiește Ricardo Reis?”, unde nu mai e cazul să îndulcim nimic, pentru că e o întrebare legată de atît de îndrăgitul „bun-simț” comun. În traducere liberă: cum e posibil ca un personaj să supraviețuiască inventatorului său? Și, avînd în vedere exactitatea mundană a existenței post-mortem a lui Ricardo Reis, răspunsul nu poate izvorî din același bun-simț: nu, nu putem răspunde „Pentru că ficțiunea bate viața, pentru că arta e lungă și, o știm bine de la antici, viața e scurtă”. 

Dar e mai mult de atît la mijloc: Ricardo Reis nu supraviețuiește creatorului său Pessoa, ci se întrupează după moartea acestuia. Coboară de pe vasul Highland Brigade, vas ce urcă „șiroind de ape de pe fundul mării, o navă de două ori fantomă” (Anul morții lui Ricardo Reis, traducere de Mioara Caragea, Editura Polirom) – aici v-aș ruga să adăstăm un pic, pentru că, știindu-l noi pe José Saramago, aceste cuvinte nu sînt deloc întîmplător așezate la începutul cărții – așadar, vine din străfundurile oceanului, adus de o luntre modernă a lui Caron care, aparent, face un drum invers celui consacrat de mitologie. „Consacrat”, adică dăruit Zeului. Iar inversarea acestei consacrări constituie un rapt, un furt din grădina acestuia, act care, la rîndul său, sfințește. 

Așadar, Ricardo Reis se întrupează din adîncurile mării, vine din străfundurile apelor, purtat de o navă fantomă, pentru a se incarna. Capătă identitate corporală, e aruncat în lume. Și, odată ce ai primit carne, piele și oase, iar talpa ta lasă urme în praful străzii – deși numai de praf nu are parte Ricardo Reis la debarcarea-întrupare, ci mai curînd de zloată, de „ploaie monotonă” („oblică”, freamătă să spună clișeul), menită, evident, să șteargă aceste urme –, este obligatoriu să primești și urmele istorice ale noii tale prezențe, cît de vagi ar fi ele: Ricardo Reis vine din Brazilia, unde s-a autoexilat cu șaisprezece ani în urmă, destul timp încît să se considere și să fie considerat „străin”. 

image

Acei dintre noi înclinați spre cîrcoteală vor mormăi că e convenabil să folosești în roman „un străin”, fiind el un observator inocent, la fel de inocent precum cititorul, care beneficiază însă de experiența istoriei literare ce-i șoptește la ureche tot soiul de informații neverosimile, cum că Ricardo Reis nu ar fi de fapt decît proiecția umbrei unui mare poet portughez pe nume Fernando Pessoa, acesta avînd atît de multă umbră în el, încît a simțit nevoia să despartă apele acestor fantasme și să le arunce în cofrajele mai multor asemenea personaje: Alberto Caeiro, Álvaro de Campos, Bernardo Soares. 

Noi, însă, trebuie să rămînem tari pe poziții (adînciți în tranșee, cu masca de gaze pe față, impermeabili la flagelul numit „istorie literară”) și să ne concentrăm asupra omului Ricardo Reis, care nu poate fi umbră, pentru că are, la rîndul său, umbră. E ancorat în solul arid al propriei literaturi, al „neoclasicismului” anistoric în care s-a refugiat o viață-ntreagă. Ar fi foarte simplu să spunem că Pessoa e cauza, iar Reis este efectul, am scăpa astfel de orice responsabilitate, am arunca armele și ne-am vedea de treabă. Treaba lui, adică, a lui Pessoa. El e vinovatul, el e Creatorul. 

Numai că în spatele lui Pessoa se ridică o umbră și mai întunecată, și mai ironică, cea a unui anume José Saramago, scriitor portughez cunoscut pentru plăcerea de a se juca cu certitudinile și locurile comune, în special cu cele primite de-a gata. Știm – iarăși experiența – că un anume Raimundo Silva, virtuoz al corecturii, introduce într-o carte de istorie un „nu” și că acest „nu” provoacă două avalanșe paralele: una istorică à rebours, și alta în istoria personală a acestui corector, care-și descoperă propriul mit al eroului, vorba lui Otto Rank. 

Dar în spatele lui Raimundo Silva se află acest trickster numit Saramago, iar noi nu putem ignora faptul că același creator jucăuș se ițește și din spatele lui Ricardo Reis, ba chiar ne privește și pe după umărul lui Pessoa. Atunci, ne întrebăm pe bună dreptate, cine e cauza primă? 

Excludem de aici cu vehemență Divinitatea, pentru că același Saramago a făcut-o pentru noi, în Evanghelia după Isus Cristos (traducere de Mioara Caragea, Editura Polirom). Să zicem, așadar, că Ricardo Reis ar fi, asemenea Atenei, o ființă partenogenetă, că s-ar ivi dintr-o durere exemplară de cap. Odată stabilit acest lucru, haideți să lăsăm firul acesta deja despicat în prea multe alte fire și să-l urmăm pe Ricardo Reis Partenogenetul prin Lisabona.

În vîltoarea istoriei

Ca orice ființă născută în mod miraculos, istoria îi e neclară, ba chiar stă sub semnul multiplului, adică al legendarului: de ce a plecat – a fugit, ar spune unii – în urmă cu șaisprezece ani din Lisabona? S-ar părea că motivele ar fi oarecum politice și, dat fiind că anul întoarcerii lui este 1935, putem presupune că aceasta are loc din cauza morții bunului său prieten Fernando Pessoa, dar și a unei relative și înșelătoare stabilități politice. „S-au schimbat multe” este refrenul ce-i însoțește repatrierea: de la șoferul de taxi ce-l duce la hotel și pînă la micii diavoli care populează acel spațiu de tranzit, acel purgatoriu politic în care își petrece o bună parte din scurta lui existență lisaboneză. 

Așa cum avea să afle recent întrupatul medic exilat, lucrurile stăteau mult mai bine în prezentul romanului: patria avea un Tătuc, om serios ce veghea asupra nației. E vorba despre același Părinte care l-a fascinat și pe chiriașul român de pe Rua de Saudade nr. 13, doar la cîțiva ani după întruparea și dispariția lui Ricardo Reis. În mod paradoxal, ordinea și disciplina salazariană ar fi trebuit să-i convină neoclasicistului Ricardo Reis, asta în condițiile ideale, de laborator, ale texistenței sale sintetizate în citatul pe care al doilea său tată, Saramago, îl așază pe frontispiciul romanului: „Înțelept e cel ce se mulțumește cu spectacolul lumii”.

Dată fiind relația ambiguă dintre fiu și tatăl său vitreg, Reis se va vedea atras în vîltoarea istoriei, ca spectator un pic mai implicat decît i-ar fi convenit: deși aparent Cosmosul Tatălui Patriei (al treilea tată, prezent doar indirect, prin grija față de națiune și decupajele din presă) e, ca orice cosmos, unul lipsit de prihană, apropierea scoate la lumină crăpăturile prin care țîșnește apa Istoriei: demagogia, populismul, patriotismul găunos, nașterea dreptei militarizate, a organizațiilor paramilitare naziste, idealizarea „civilizației creștine”. Pentru Ricardo Reis, idealul îl constituie Grecia Antică, iar aceasta, ca orice formă de idealizare, este doar forma mentis, refugiu, am spune noi, proiecție, ar spune alții. Unde să fugi, atunci cînd lumea nu-ți este prielnică, dacă nu în tine? 

O a doua fisură majoră în armura neoclasicistului Reis este lama cu două tăișuri a erosului tomnatic: pe de o parte, aventurile anonime, nocturne cu camerista Lidia, sora unui marinar ce poartă în sînge rebeliunea socialistă și moartea, de cealaltă iubirea pură față de tînăra burgheză Marcenda, cea cu un braț paralizat. Marcenda este statuia clasică, ce nu poate oferi împlinire (brațul ei nu poate îmbrățișa, nu-i așa?), iubirea pentru ea e o parodiere a mitului lui Pygmalion. Galateea aceasta, aflată și ea în căutarea întrupării – prin varianta vindecării – se va retrage în piatră odată ce va contempla imaginea îndrăgostitului aflat în pragul bătrîneții. La fel se va retrage și Lidia, care va căpăta pe parcursul romanului „conștiință de clasă” sub imperiul morții tragice a fratelui. 

De ce trag toate aceste personaje de Ricardo Reis? Ce-l face atît de atrăgător pentru „oamenii” din jur? Poate fi ambiguitatea lui, misterul care-l înconjoară, faptul că e văzut uneori vorbind singur – pe cînd, aflăm noi, nu vorbește singur, ci cu strigoiul prietenului Pessoa, ancorat și acesta timp de un an de propriul mormînt –, disponibilitatea lui pentru tragedie. Care tragedie, doar noi o știm, nu e altceva decît o comedie necruțătoare, pentru că este tot timpul amînată.

Chiar și poliția e atrasă de acest personaj fantomatic: în spatele anchetei binevoitoare se ascunde o întrebare neîntrupată: de ce să te întorci? Și nu neapărat în Portugalia, ci în Istorie: de ce să te întorci pe tărîmul suferinței, odată ce ai primit, vorba lui Silenus către Midas, cel mai mare dar posibil: acela de a nu te fi născut? Prelungirea acestei întrebări nerostite ar fi „De ce să intri în Istorie, dacă soarta te-a ferit de ea?”.

S-ar putea crede că Ricardo Reis ratează niște șanse pe care i le scoate tatăl său adoptiv în cale și poate că așa e: în majoritatea romanelor lui Saramago, un bărbat aparent lipsit de vreo persona strălucitoare iese tardiv din cocon și se dezvoltă în contact cu Erosul. Nu și aici: de ce oare? O fi la mijloc antipatia pe care Saramago o resimte față de heteronimul lui Pessoa? Nu cred: în fond, în Evanghelia după Isus Cristos, cel mai simpatic personaj e Diavolul, ceea ce nu-l face pe personajul Isus să fie mai puțin atrăgător pentru noi, muritorii cititori.

Ricardo Reis ratează șansele pentru că-și urăște tatăl adoptiv: simte că evoluează în Purgatoriu și că acesta nu e altceva decît laboratorul unui scriitor indiscret care l-a scos din neființă. El este persona gata să... gata să iubească, gata să se implice, gata să acționeze, dar toate aceste posibilități îi sînt impuse. Adevărata cale naturală pe care o îmbrățișează este cea a detașării: rămîne, pînă la capăt consecvent datelor biografice și trăsăturilor de personalitate pe care i le-a dăruit Pessoa. Dacă poetul-cauză e legat de propriul mormînt, tot așa heteronimul întrupat e legat de strigoiul Tatălui. 

La împlinirea anului de bîntuire, cînd fantoma Tatălui dispare, fiul își decide la rîndul său soarta – mult spus „decide”, dat fiind că el nu are putere de decizie decît în spațiul condiționat al laboratorului – și pășește cu seninătate înapoi în deșertul istoriei literare. 

Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor, traducător și editor. Ultima carte publicată: romanul Abraxas, Editura Polirom, 2022.

973 15 Banu Walter Sickert, The Old Bedford jpg
Rătăciri pariziene
Rătăcirile pariziene m-au condus către un alt pictor, Walter Sickert, puțin cunoscut, descoperit în ultimii ani și prezent la Petit Palais.
973 16 coperta1 jpg
Poezia LGBT+ – dincolo de manifestul identitar –
În literatură totul este important, doar dominanta se schimbă periodic.
p 17 2 jpg
Misterul Lisabonei
O scenă de club e frumoasă fără să inspire la dans sau hormoni; o scenă de la filmare nu mizează deloc pe virtuozitatea mizanscenei încîlcite în camere și cabluri.
973 17 Biro coperta1 jpg
Plictis & angoasă
Ambii artiști sînt specializați în conținut inerent plictisitor ce eludează percepții superficiale, dar în același timp angoasează ca muzică în surdină.
317464034 503814775101509 8297660474908428773 n jpg
Andrei Pleșu în dialog cu Andrei Cornea despre Platon – Opera integrală, volumul III
Andrei Pleșu în dialog cu Andrei Cornea despre al treilea volum din seria operei integrale a lui Platon.
5680565535 553329df21 k jpg
„Străinătate” (fragment)
Marea sculptată în tavan era tot acolo, valuri albe, bleu, bleu închis și gri, care rămăseseră cu crestele încremenite, în așteptare.
Afis 7 dec 2022 Sala Radio jpg
„GLORIA” de VIVALDI: atmosfera sacră a Crăciunului la Sala Radio
Miercuri, 7 decembrie 2022 (de la 19:00), veți asculta lucrarea lui Vivaldi la Sala Radio
972 16 coperta jpg
Iași, România
„Ce-i cu fatalismul ăsta mioritic? Nu-i chiar așa.”
972 17 Cabinele foto D  Ivan jpg
3 x FNT 2022
Este arta (literatura, teatrul, muzica) o formă de comunicare între două sau mai multe părți sau se consumă în intimitate?
MNLR dezbatere 25noiembrie 2022 png
Sociologul Gelu Duminică, scriitorul Vasile Ernu și experta în politici de gen și minorități Fatma Yilmaz dezbat pe tema identității etnice
Muzeul Național al Literaturii Române își propune să continue și să dezvolte proiectul, organizînd noi ediții dedicate și altor minorități etnice.
Afis 25 nov 2022 Sala Radio jpg
Uverturi celebre din opere și aniversarea a 70 de ani de la inaugurarea clădirii Radio România
Evenimentul din data de 25 noiembrie punctează și o aniversare specială a Sălii Radio
p 17 1 jpg
Departe de tot
O casă pe buza sălbăticiei. O pădure care promite tihnă și de fapt ascunde belele. O protagonistă care fuge zadarnic de propriul trecut
971 17 Breazu jpeg
Rebelă cu mai multe cauze
Chiar dacă punch-ul primelor albume a rămas în urmă, în 2022 M.I.A. propune tot o formulă a insurgenței.
Afis 18 nov Sala Radio jpg
Cîștigător al celebrului Concurs de dirijat Gustav Mahler - FINNEGAN DOWNIE DEAR - invitat la Sala Radio
Cîștigător al celebrului Concurs Internațional de Dirijat Gustav Mahler, Germania - 2020, FINNEGAN DOWNIE DEAR, care va debuta în noua stagiune la Staatsoper Berlin.
970 16 coperta Chirita jpg
Uciderea unei metafore
Thomas Hobbes descrie, în Leviatanul, apariția gîndurilor din mici mișcări mecanice care au loc în interiorul creierului.
p 17 jpg
Eșuat pe mal
Insula e un buchet de mici intuiții care se chinuie din greu să se coaguleze în ceva rotund.
970 17 Biro coperta1 jpg
Muzici cu tronc
Jazz-ul postmodern se întoarce în cluburile noastre după o spectaculoasă ofertă de festivaluri de peste vară; să fim o piață așa primitoare chiar și cu cele mai elitiste nișe?
970 21 Ioana jpg
Un film cu mize mari înecat în derizoriu
Din punct de vedere imagistic, filmul este ireproșabil, însă nu rezistă nici sub raportul construcției narative, nici al construcției personajelor și nici măcar al criticii pe care se angajează să o facă.
green hours lives   square jpg
Green Hours celebrează cei aproape 30 de ani de activitate printr-o expoziție multimedia imersivă
Experiență culturală imersivă – 30 de ani de Green Hours relevați în cadrul unei instalații gîndite sub forma unui parcurs – expoziție
Afis Sala Radio 11 nov 2022 jpg
CHRISTIAN LINDBERG - desemnat artistul anului în 2016 - este invitat la Sala Radio
Desemnat în 2016 „Artistul anului” în cadrul galei International Classical Music Awards, trombonistul, dirijorul și compozitorul suedez CHRISTIAN LINDBERG este invitat special la SALA RADIO
comunicat noutati anansi noiembrie png
Noutăți în colecția ANANSI: integrala operei poetice a lui César Vallejo, un nou roman de Gheorghi Gospodinov și una dintre cărțile-revelație ale ultimilor ani, semnată de chilianul Benjamín Labatut
Trei noi titluri din portofoliul literaturii universale au fost publicate recent în traducere în cadrul îndrăgitei colecții Anansi. World Fiction de la Editura Pandora M.
Afis Sala Radio 10 nov 2022 jpg
Concert spectaculos de electro-swing: Big Band-ul Radio și Alice Francis
Joi, 10 noiembrie 2022, BIG BAND-UL RADIO dirijat de SIMONA STRUNGARU va susține la SALA RADIO un concert de electro-swing, invitată specială a serii fiind solista vocală ALICE FRANCIS.
Online MarkLetteri jpg
Jazz post-modern - Mark Lettieri, The Baritone Sessions vol. 2, Leopard (6) Records, 2022 -
Mark Lettieri Group vor concerta în Clubul Control din București pe 7 noiembrie.

Adevarul.ro

Nicolae Balcescu jpg
Satira de excepție a lui Nicolae Bălcescu despre corupția din România. „Neam de curci” VIDEO
De Ziua Națională a României, Antena 1 a difuzat emisiunea „România, Râzi cu RoaST!”, în cadrul căreia un actor cunoscut l-a interpretat pe marele istoric Nicolae Bălcescu.
Luis Suarez FOTO EPA EFE jpg
Scandal uriaș după Ghana-Uruguay. Ce au făcut colegii lui Suarez în timp ce acesta plângea în hohote
E scandal imens după meciul Ghana - Uruguay de la Cupa Mondială 2022. Selecţionerul Uruguayului a sugerat că arbitrul german Daniel Siebert este de vină pentru eliminarea echipei sale de la CM 2022, informează DPA.
Congres AUR - George Simion - 27 mar 2022 / FOTO Inquam Photos / Octav Ganea
AUR cere ca România să nu mai ajute R. Moldova
Alianța pentru Unirea Românilor a adoptat în cadrul Congresului organizat la Alba Iulia o rezoluție prin care cere unificarea României și R. Moldova. Șeful formațiunii a susținut însă că România ar trebui să oprească ajutorul îndreptat către vecini.

HIstoria.ro

image
Drumul spre Alba Iulia: Cum au ajuns românii la Marea Adunare Națională
Așa cum se înfățișează din literatura memorialistică, majoritatea delegaților ori participanților sosesc la Alba Iulia cu trenul. Numai cei din așezările aflate la distanțe mici călătoresc cu alte mijloace de transport.
image
Noiembrie 1918: O lume în revoluție
1918, așa cum este creionat de literatura memorialistică, este anul unei lumi în plină revoluție. Desfășurată de la un capăt la celălalt al continentului european, revoluția este inegală și îmbracă diverse forme.
image
Scurt istoric al zilei naţionale
Instaurată încă de la venirea pe tronul României a lui Carol I, 10 Mai a rămas în tradiţia românilor ca Ziua Naţională a României moderne, până în 1947, când a fost impus regimul comunist. Un principe strãin pe tronul României reprezenta o necesitate politicã întrucât dupã abdicarea forţatã a lui Cuza la 11 februarie se ridica problema menţinerii recunoaşterii unirii celor douã principate.