Cinci scriitoare în cinci tipuri de lectură

Fără îndoială că recolta poetică a anului care a trecut este, cum susţinea şi Şerban Axinte acum două numere, îmbucurătoare prin diversitatea de tonuri şi de voci. Am ales pentru acest număr să comentez cinci volume de poezie, aparţinînd unor voci feminine care se disting prin originalitatea lor debordantă. Extrem de diferite între ele, aceste voci propun şi impun cîte o grilă de lectură distinctă.

Licantropii poetice

Prin nota de spectacular a gesticulaţiei lirice, pare-se că poemelor adunate de Ohara Donovetsky în Meniu cu lupul în poală nu le scapă nimic, nu ratează nici un obiectiv, fie că acesta este dat de privirile circumspect-ironice asupra stării de amnezie colectivă ori de euforică abandonare întru pîine & circ, care fac – nu-i aşa – sarea şi piperul a ceea ce eseiştii noştri numeau cîndva „fenomenul românesc“ („în ţara mea de pîine / ţara mea de dor / oamenii rîd / şi plîng / deseori în cor / senin şi fatal, / last but not least, transcendental“), ori de oboseala şi schimbările care vin odată cu vîrsta, fenomenologic, anunţînd ora artelor poetice şi a retrospectivelor („ultima zecimală e mereu alta / căci fluturele azi bate din aripi mai slab / frunza nu cade / iar norii nu mai aduc ploaia cum crezi, / lasă-mă mai bine / gheişă îngheţată în oglindă / n-am fost pînă acum niciodată / n-am nici în clin, nici în mînecă, / dar merită să te răsfeţi în făină / măcar pînă la micul dejun / pînă cînd năvăleşte în timpane mileniul“). 

Mi-a plăcut mult poemul intitulat „ne doare la bască de meister eckhart“ şi construit în jurul unui autodenunţ privind atît incapacitatea de a adera cu adevărat la traumele altora, cît şi necesitatea, poate egoistă, a prezervării resurselor, după anii ăştia mizerabili, de pandemie şi război. Vocabularul folosit amestecă spectaculos expresii sau termeni într-o engleză de Instagram cu sintagme latineşti („ce mai tura-vura / de rerum natura“), rezultînd o poezie androginică, o împrăştiere liberă şi totuşi unitară a versului, o intertextualitate cu care se joacă pe sine în text profesoara de română. Casa de pariuri literare publică acest volum şi merită toate aprecierile, cred că a dat cele mai valoroase cărţi de poezie din 2022, alături de OMG.

O poezie cu un libido crescut 

Tot la CDPL a apărut şi unul dintre cele mai inteligente debuturi din ultimii ani, Bojack is Payne de Iulia Stoichiţ. Dincolo de faptul că mie titlul nu îmi spune prea multe, cred că autoarea scrie cele mai bune poeme LGBT+ pe care le-am citit în ultima vreme. De pildă, poemul „am ieşit la agăţat / uite umeraşul“ funcţionează ca un soi de return to innocence insolit, parşiv şi impur, care poate echivala, la fel de bine, cu o dramatică, violentă şi paradoxală dezvăluire a alterităţii: „îţi lărgesc ochiul penisului / cu cîrligul umeraşului din metal / ovulul inserat antrenează armata de spermatozoizi / îl flanchează fără a-l insemina / călătoreşte prin uretră liniştit / cartografiază anatomia masculină (...) / autostrada spre testicule / în drum spre creierul tău / prin vena iliacă internă / pînă în vena cavă inferioară / nu se mai opresc decît în atriul drept / lasă larve ce se vor / transforma în fluturi ucigaşi / care vor suge sîngele“. Iată o ingenioasă inseminare inversă, dinspre femelă înspre mascul, cu implicaţii şi cu motivaţii profunde. 

De altfel, întreg volumul este traversat de un impuls al rescrierii miturilor şi locurilor comune într-o gramatică nouă („mîna virtuală întinsă care nu spune / o poveste nu primeşte poze nud“), care denunţă nu doar secole şi decenii de discriminare, ci şi un biografism orientat ferm împotriva masculinităţii toxice: „pînă la prietenii gay nu ştiuse cum e ca un bărbat / să se poarte frumos cu ea (în afară de tatăl ei) / avea 28 de ani nu se sărutase cu nici un bărbat / în comunitatea ei oamenii votau excluderea altor persoane / nu ai voie să fumezi nu ai voie să te săruţi / organizare de filaje s-a dat alarma / te reneg nu mai eşti copilul meu“. Libidoul crescut al acestor texte capabile să poeticizeze cu o precocitate incredibilă cotidianul, narativul, prejudecăţile şi tabuurile se conjugă nu fără umor şi (auto)ironie, într-o explorare a propriei sexualităţi: „hop ditamai greierele / la mine în cameră prin uşa de la balcon / am crezut că e călugăriţă aşa mare era / şi că mai e şi lesbiană şi pînă dimineaţă / mare parte voi fi mîncată / (dacă aveam certitudinea că / ar fi mîncat ce trebuie, nu plecam)“. 

Intertextuală şi sarcastică, lansînd săgeţi către poeţii consacraţi şi dedicînd un poem „pentru toate poetesele (aspirante sau nu) care vor să fie validate de scriitori importanţi“, poezia Iuliei Stoichiţ este nu mai puţin metatextuală, aglutinînd fragmente ale discursului (pseudo)critic, venit ca un feedback din partea cititorilor, probabil de pe reţelele de socializare, fie ei amatori ori profesionişti. Rezultă astfel o polifonie a vocilor exterioare, extratextuale, mînuită cu dexteritate de către o poetă, cum remarca şi Andrei Mocuţa în textul însoţitor, extrem de stăpînă pe mijloacele sale de expresie.

Plăcerea travestiului

Poezia pe care o scrie Laura Francisca Pavel este una ironică şi centrifugă, care se îndepărtează vertiginos de reţeaua cauzalităţilor brute, concrete, vulgare. Puterea poemelor cuprinse în Trucuri urbane (OMG) stă, în primul rînd, în limbaj. Surprind alegerea şi deformarea afectivă ale unor termeni („nouăzeaca“, „cu toatele“), bogăţia lexicală neologică turnată în nişte rame ale oralităţii, ale aparenţelor oldschool („Protocoale retro“ se numeşte primul ciclu de poeme) şi care nu fac decît să o potenţeze („înfipţi pe catwalk“, „aste imagini“, „fi-vor“, „făcut-am vorbire“, „dobîndi-vor“, „fi-va“, „deh“, „vasăzică“ etc.). Poeta nu doar că se joacă pe sine în text, parodiind implicit anumite scheme de limbaj (oficial sau teologic, de exemplu), ci şi caută o familiaritate cu cititorul, o captatio în contextul unui peisaj care poate părea arid-conceptual, o mască a adeziunii. Există cîteva cuvinte-cheie, asupra cărora se revine, şi în jurul cărora se ţese această tentativă de re-estetizare conceptuală (şi, aş spune, a teatralităţii): „spectral“, „tachinare“, „grimasă“, „fandoseală“, „rictus“, „sofisticat“, „complice“, „ticuri“, „angoase“, „inert“, „icnete“, „patos“, „elocvent“, majoritatea probînd acest interes pentru mască. Un excelent poem, precum „Veturia dansează“, este construit tocmai pe această jubilaţie a travestiului. 

Alte poeme favorizează cadrele ermetice, misterioase, pentru că la mijloc se află un fals biografism. Cine cunoaşte puţine informaţii de ordin biografic despre autoare sau despre apetenţele ei eseistic-teoretizante speră în van dacă crede că va afla altele, noi: „Aşa că acceptă: nu ai biografie. / Elimini orice idiosincrazii, orice flaşnete. / Ai doar note de subsol“. Starea acuzată este, în general, plictisul („carne plus acalmie. / Registrul exuberanţei / e mai mereu sub medie“). Metatextualitatea – unul dintre atuurile întregului volum – este jucată inteligent: „las amprente în nisipul întins / meticulos de jur împrejur / ca argumente pentru dezvoltarea intrigii“ sau: „În fiecare pliu sau trapă / fă bine şi înăbuşă / o cît de firavă intenţie / de gerunziu“.

În centrul infernului

Anestezia. Un singur poem de Daniela Raţiu (CDPL) este un experiment poetic cu totul aparte. În multe dintre poemele reunite aici, moartea apare ca o eliberare dintr-un iad. Explicaţia vine din faptul că textele, prefaţate de istoricul Mădălin Hodor printr-o comprehensivă rememorare a represiunii comuniste de la noi (şi la care nu te aştepţi atunci cînd deschizi un volum de poezii!), reprezintă în esenţa lor rescrierea unor mărturii carcerale. Poemele se citesc branşat la 1.000 de volţi, pentru că scriitoarea îşi asumă cu precădere cea mai grea perspectivă, aceea a torţionarului. Nu e ceva nou la noi, însă cruzimea şi evenimentele cuprinse aici ating paroxismul şi cutremură: „Se forma pojghiţă în jurul trupurilor sfrijite / Prinşi într-o capcană de gheaţă / Îi legam de mîini şi îi ţineam dezbrăcaţi / Şi iarna şi vara / Ziua şi noaptea / Să îi muşte ţînţarii / pielea devine roşie pînă la sînge / M-am pişat pe trupurile lor moarte / Pe unii i-am îngropat de vii / Strigau şi urlau“.

Putin în ofsaid

În surprinzătoarea sa alcătuire, volumul Monei Stănilă Ofsaid (Nemira) aduce în poezie ceea ce, sincer să fiu, aşteptam de mult, şi anume „vinclul“, „faultul“, „ovaţiile“, „luftatul“ etc. Microbiştii ar trebui să fie fericiţi, căci aici se dezleagă enigme şi se rezolvă litigii: „FCSB e Steaua Bucureşti, iar scottishul / terrier trăieşte mai mult decît ciobănescul de Berna“. Fotbalul nu doar ca angajament social, ci şi ontologic, care asistă virtual şi analogic toate victoriile şi înfrîngerile noastre, nu mai este aici un secret: „Există şi oameni pentru care viaţa aşază mingea / la punctul cu var, doar atît, precizie să ai, / şi iată-te cu o nouă şansă de calificare“. (Ce sursă de inspiraţie trebuie să fi fost pentru autoare recenta finală a CM din Qatar!) 

Cu toate acestea, al doilea ciclu al volumului, „Jurnal de(spre) front“ mi se pare mai bun. Dimensiunea politică a versurilor lui Moni Stănilă rămîne foarte puternică şi întru totul convingătoare, ca în poemele despre laşităţile Europei Occidentale de dinaintea invaziei Rusiei în Ucraina, prin fandările şi concesiile făcute lui Putin, căruia i se face aici drept cadou un poem-blestem. Nu trebuie eludată nici dimensiunea teologică a acestor versuri, înşurubate complementar şi superior-ecumenic: „După 2000 de ani / creştinii încă n-au înţeles că pentru / credinţă poţi doar să mori, să nu / omori“. 

Adrian Mureşan este critic literar. Ultima carte publicată: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, OMG, 2020.