Vieți paralele

● Cristian Popescu, Opere III. Jurnalul unei vieți moarte de-a gata, Editura Tracus Arte, 2023. 

S-ar putea să fluier în biserică și, dac-o fac, n-o fac cu inima ușoară: jurnalul lui Cristian Popescu, apărut de curînd, e, luat în sine, partea cea mai puțin spectaculoasă a acestei, altminteri, admirabile și necesare serii de Opere. Strălucitorul poet din Cuvînt înainte n-a fost dublat de un portretist pe măsură. Lucrul se putea, ce-i drept, bănui, căci pînă și o consultare grăbită a publicisticii lui postrevoluționare îl pune în evidență mai degrabă ca pe-un umoral fulgurant (și adeseori tandru) decît ca pe un reflexiv. 

Însușire pe care paginile de față n-o dezmint. Nu-i cazul să ne lăsăm amăgiți de cele cîteva referințe, la Cioran, la Berdiaev, Soloviov, la Borges, la Pelerinul rus sau la Filocalie. Sînt, ca să zic așa, predictibile și, pentru anii aceia, curente. „Catalogul faptelor zilnice” ale lui Cristian Popescu e, ca să zic așa, scris cu o cu totul altă cerneală decît aceea livrescă a unor Radu Petrescu sau, mai aproape de noi, Mircea Cărtărescu. Cînd pare adîncit în discuții literare, el greșește pînă și titlul poemului cu care și-a umplut, alături de un bun prieten, o seară întreagă.

Altminteri, pînă și jocurile generaționiste îl interesează mai mult „la firul ierbii”, strict și individual, decît în acoperirea lor conceptuală. Cînd conspiră (folosesc cuvîntul cu duioșie, fără nimic peiorativ) cu Laurențiu Ulici pare docil și absent. Obiectul discuției nu-l animă: poziția de grup în raport cu ceea ce el numește, misterios, „problema Manolescu”. Care să fi fost aceea? După cronologie (aprilie 1993), s-ar prea putea să fie vorba de polemica din jurul „revizuirilor”. Precis n-o vom afla niciodată și, în definitiv, nici n-aș băga mîna-n foc că merită efortul. 

Din ce provine, atunci, interesul acestui jurnal? Văd patru linii de forță. Pe cea dintîi aș numi-o a mărturiei bolii. Transparentă, aceasta, fără eufemisme gratuite. Dinăuntrul schizofreniei nu sînt mulți scriitorii care să se fi întors cu vești. Cristian Popescu, da, preț de cîteva pagini (pp. 51-58), cu o răceală pe care numai știutul ton fantezist din poeme o mai îmblînzește din loc în loc. Altminteri, totul e datat riguros (seara de după prima lectură la „Universitas” pare a fi fost cea mai crîncenă) și analizat cu luciditate: 

„Nu găsesc nici o motivație lăuntrică și extrem de slabe motivații exterioare, sociale, pentru a face efortul de a termina facultatea: diagnosticul nu-mi permite practicarea profesoratului, temperamentul și, iarăși, boala mă fac inapt pentru «muncile» unei vieţi de redacție, cu toate «cerințele» ei, pe care am ajuns să le cunosc îndeaproape; mi-este absolut imposibil să învăț pentru un examen, pentru un seminar: pentru o lucrare – și asta pentru că realmente am mintea supraîncărcată cu propriile mele «munci» poeticești, eseistice etc.; nu mai cred că pot învăța ceva (la facultate), ceva care să ajute să-mi fac mai bine meseria”, scrie el cîndva în 1989. 

Prin fanta aceasta, întregul se recalibrează. Chiar dacă tragic. Fiindcă așa citesc eu, cel puțin, chiar și intenția candidă a lui Cristian Popescu de a duce sinceritatea pînă la capăt într-un articol publicat în revista 22 în decembrie 1992 și reluat aici. Pentru mulți cititori, mă gîndesc, acesta va fi centrul de atracție al cărții (și, firește, a doua linie de forță dintre cele patru pe care le anunțam): e vorba despre apropierea, la sfîrșitul adolescenței, de I. Negoițescu, soldată, pentru toată lumea, cu traume. Castă fiind, aceasta a condus la anchetarea la Securitate a viitorului poet, la retragerea semnăturii criticului (strîns cu ușa, e de presupus) de pe scrisoarea de solidarizare cu Paul Goma și, în fine, la sistarea unui discipolat cît se poate de rodnic. Nu știm cum ar fi evoluat poezia lui Popescu sub îndrumarea constantă a subtilului cititor care era Negoițescu. 

Ce mă miră însă e că nici unul dintre monografii lui, nici Horea Poenar (2001), nici Gabriela Gheorghișor (2015), nu pare să aibă știință de episod. Care, încă o dată spun, era public și accesibil. Negru pe alb. Formator fiind, eu unul îl găsesc esențial. Și e de urmărit cu și mai multă atenție, în prelungirea lui, cronica (de găsit în postumul Scriitori români contemporani) pe care criticul o va dedica, la radio, primului volum al lui Cristian Popescu. 

A treia linie de forță ține de sociabilitatea strictă. Spuneam că nu în bibliotecă s-a șlefuit sensibilitatea autorului Localului familial și-al celorlalte. Ci mai curînd în prieteníi, conjuncturale sau solide, după caz. Dac-aș lua în calcul numai statistica, s-ar putea ca adevăratul protagonist al acestor pagini să fie mai puțin Cristian Popescu și mai mult Cătălin Țîrlea. Aproape că nu e consemnare din care acesta să lipsească. Indiferent de orele la care se trezește poetul (deloc un matinal, uneori prelungindu-și somnul pînă spre miezul nopții), golul zilei rămase e umplut de amicul prozator. 

De cele mai multe ori cu o sticlă de vin alături, cei doi pun lumea la cale. Nu „din cuțite și pahară”, căci se-ntîmplă ca tocmai acestea din urmă să lipsească: o secvență bufă descrie expediția lor disperată prin zona Domenii după niște amărîte de recipiente în care să poată îndoi alcoolul cu sifon. Nicăieri, nimic. Nici de carton, nici de plastic, nici de sticlă, nici în buticurile stradale, nici în magazinele mai încăpătoare, pînă cînd, pronia milostivindu-se, cei doi află niște căni de lut, bune și ele. De lipsit, nu lipsesc din areal nici Radu Cosașu, nici Mircea Martin, nici Ioan Es. Pop, nici, într-un rînd, Traian T. Coșovei (deplîngînd infirmitatea tatălui), nici Iulian Costache, nici Eugen Suciu (memorabil vers despre o brichetă care-l scapă de singurătate), nici Andreea Deciu, nici Andrei Damian, nici Ovidiu Verdeș. Nici Vasile Petre Fati, nici Angela Marinescu. 

E o lume-ntreagă prinsă în acest jurnal, cu vitalitatea ei învinsă, cu sărăcia luxuriantă a primilor ani de după căderea comunismului, cu maglavaisul ideologic și mesianismul lor de hîrtie creponată, cu hotdogii care țin loc, atît cît pot, de masă caldă, cu banii, mulți, deodată, risipiți la fel de repede. Între oamenii de scenă (Radu Amzulescu, Ionel Mihăilescu, Șerban Ionescu, Alexandru Dabija, Alexander Hausvater ș.a.), Popescu pare să se simtă, totuși, cel mai bine, întocmai ca, altădată, Caragiale. Fără jovialitatea aceluia totuși, căci boema de-aici e una apăsătoare, dusă în ritmuri sinucigașe de-a dreptul și pigmentată prea adesea cu stereotipuri de prost gust. „Dacă-i facem traducerea și adaptarea (două spectacole ale unui regizor internaționalo-iudeo-româno-canadian) ne dă sute dă mii dă lei”, dă cineva, un actor altminteri de primă mînă, cu poanta-n baltă. 

În sfîrșit, a patra linie de forță e aceea îngust documentară. Atunci cînd sînt datate, căci nu sînt întotdeauna, însemnările lui Cristian Popescu fac referire la cîte un detaliu localizabil în colecțiile revistelor pe care acesta le citea. Nu m-am putut abține și, pe cîte-am putut, le-am scos din cochilii. Un poem de Matei Vișniec (în România literară nr. 12, 1-7 aprilie 1993), ratat într-adevăr, și nu numai prin final. O dare de seamă, doi ani mai tîrziu, acră și întristătoare, despre Arta Popescu. Cui îi aparține, jurnalul nu ne spune. Dar ăsta nu-i un impediment, căci, descopăr, exact în intervalul amintit, Alex. Ștefănescu (cine altul...) își exersa, tot în România literară, unicelularul lui gust de șantan pe ultimul (cu adevărat ultimul: trei săptămîni mai avea de trăit poetul) volum al lui Cristian Popescu. În fine. Mai literar de-atît e felul în care apare decodat în jurnal un poem al lui Ion Mureșan: ca o „depoziție” aproape pascaliană. L-am căutat, l-am găsit (în Vatra nr. 264, martie 1993) și numai cu greu, recunosc, văd în metaforismul lui dezinvolt și amplu fiorul confesiunii reale: „O frază unică, un zgîrci alb întins de la gură la gură, / un colac de frînghie în plămîni – / asta mi-a arătat Dumnezeu în vis, în ziua a zecea a lumii, / cînd vîntul a ridicat gunoaiele la cer. // Spiritul rînjea în marginea creierului, ca o maimuţă / ieşind udă din mlaştină, tremurînd în aerul rece”. 

Ceea ce, mi se pare, e mai util pentru comentatorii lui Popescu decît pentru aceia ai lui Mureșan. 

● Șerban Tomșa, Amintirile unui optzecist întîrziat, Editura Tracus Arte, 2022.

Cu totul altfel, și anume mai senină, e lumea din paginile memoriilor lui Șerban Tomșa, optzecist nu doar „întîrziat”, cum spune titlul lor, dar nenorocos pînă la disoluție. Coleg de an și de cămin studențesc și, uneori, de suferință cu majoritatea lunediștilor, el lasă aici unele dintre cele mai pregnante crochiuri pe care le-am citit (și-am cam citit, prin forța lucrurilor...) despre această generație cîtuși de puțin taciturnă. Sînt anii începuturilor, așa că în joc intră și profesorii de altădată ai Literelor, de la Paul Cornea la Ștefan Cazimir și de la Alexandru Sincu la Silviu Angelescu, prinși în cîte-o tușă admirativă. 

Căci asta pare trăsătura prioritară a lui Tomșa, secundariatul. Față de toți, chiar și față de aceia dintre camarazi care și-au infirmat calitățile latente, el rămîne, afectiv, într-o postură subalternă. Îi sînt dragi și, dacă anecdotica e suculentă, nu-i pentru că vreunul ar fi cu-adevărat ridicol, ci pentru că efectul general e carnavalesc. Cu Coșovei îmbrăcat în ținută de ofițer interbelic, cu Sorin Preda etalînd un cinism de conjunctură, cu Mușina bătînd la mașina de scris spre disperarea junilor activiști din „6 Martie”, cu Daniel Pișcu întrecîndu-l în calambururi pe Ion Stratan. Și, mai ales, cu acesta din urmă, strălucind în ciuda bolii (aceeași care l-a chinuit pe Cristian Popescu) și din mijlocul ei, dar nu prin cunoscutele și deja folclorizatele jocuri de limbaj („am ajuns nemuritor de foame”), cît printr-un soi de generozitate spontană, mîngîietoare, de veritabil prinț Mîșkin. 

Fără s-o știe, Șerban Tomșa a dat, prin aceste cu totul pasionante Amintiri, un testament: avea să le supraviețuiască numai cîteva luni. 

Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Cenaclul de Luni. Viața și opera, Pandora M., 2021.