Dincolo de bine și de rău

● Mircea Pricăjan, Murmur, Editura Humanitas, 2023.

Venind după romanul pentru copii Pumn de Fier (2018) și cartea de povestiri Perseidele (2019), romanul Murmur al lui Mircea Pricăjan mi se pare că, în multe privințe, atinge unele dintre temele mai vechiului Calitatea luminii (2016): cuplul, familia, condiția jurnalistului, analitica unor experiențe cu mare impact interior. Dar tema lui majoră e memoria care salvează, adică refrecventarea arhivei de amintiri care, pe de-o parte, dă seama de un anume parcurs biografic al personajului, iar pe de alta, poate oferi ocazia unor evadări periodice dintr-un prezent încîlcit, terifiant, amenințător, imposibil de schimbat în vreun fel.

Murmur subîntinde cronologic două ramificații narative, plasate la cîțiva zeci de ani distanță. Prima surprinde fragmente din povestea de viață a trei generații, bunic, tată și nepoți, dar în care, de fapt, tabloul în sepia al bătrînilor Moșulică și al soției sale, Babo, domină scena. Prezențe fulgurante, tatăl și mama nu sînt decît liantul între două moduri de-a traversa și de-a judeca istoria, mai ales pentru că e vorba de două regimuri politice complet distincte. Bunicul, jandarm devotat în slujba regimului comunist al anilor 1950, ajunge, printr-un accident biografic nefericit, muncitor într-o topitorie și țăran retras într-un sat uitat din Banat. Grija exemplară față de cei doi nepoți veniți în fiecare vară de la oraș nu se rezumă doar la însoțirea lor zilnică în tot ceea ce fac, ci și la inocularea de valori, unele vagi în dimensiunea lor morală (poveștile palpitante despre urmărirea și lichidarea partizanilor anticomuniști), altele absolut valabile și predate cu strictețe. Al doilea traseu narativ e prezentul anilor 2017-2019, cînd celebra Ordonanță 13 și tot ce a generat ea în societatea românească, la fel ca și nu mai puțin celebrul caz Dincă din Caracal, sînt trăite de un tînăr jurnalist mutat temporar din Transilvania în București, nimeni altul decît fostul copil Matei, ajuns, la rîndu-i, soț, tată și pasionat ziarist de investigație. Cele două povești care-și alternează cronologia sînt asumate inclusiv din două perspective diferite. 

Relatată obiectiv, de pildă, viața la țară a copiilor Matei și Crina, sub ochii cînd foarte tandri, cînd foarte severi ai bunicilor dinspre tată, reprezintă ocazia unor melancolice și subtile incursiuni în etapele copilăriei petrecute în peisajul idilic. Inocența răzbate din toate întîmplările, chiar și din cele care intersectează elementele specifice unei lumi aflate sub o dictatură la care bunicul a pus umărul, cîndva, și de care nu pare să se fi dezis vreodată. Ieșirile cu Moșulică la pădure, unde li se spun povești de tinerețe și se-ntîlnesc cu sălbăticia, micile pozne pedepsite cu nuiaua de alun (furtul jucăriilor preferate de la grădiniță, spartul borcanelor din odaia bună, scăparea găinilor în grădină), jocurile din afara curții (remarcabil e episodul inițierii erotice a eroului, care se joacă „de-a consultul” în WC-ul rudimentar al școlii cu mica sa vecină nemțoaică), primele lecturi pasionale, prima vizionare la cinema, ivirea fiorilor amoroși, raporturile cu sora mai mare și confruntarea cu adevărul brutal al morții cuiva drag (iepurașul de care Matei se atașase e servit în farfurie), toate alcătuiesc o minunată lume care s-a-nchis, odată cu maturizarea.

Relatat la persoana întîi, de data aceasta, ca un fel de jurnal personal, al doilea fir narativ revelează exact opusul paradisului din copilărie. Plecat de acasă, de lîngă soție și copil, protagonistul vine la București pentru a scrie la ziar despre prezent, pentru a demonstra în stradă împotriva jandarmilor trimiși de politicienii penali care-și votaseră pe ascuns legi favorabile, pentru a fi mai aproape de răul care se insinuează tiptil printre oameni și care trebuie combătut, cu orice preț. Moartea bruscă a unuia dintre colegii de redacție, pusă pe seama subiecților despre care scrisese încercînd să le dezvăluie ticăloșiile, îl face pe tînărul jurnalist să-și reevalueze prioritățile. Ce va face, pînă la urmă? Își va irosi viața împotrivindu-se unui stat violent și nepăsător? Va suporta mereu presiuni, amenințări și dispariții ale oamenilor dragi? Va ține legătura cu familia lăsată în celălalt capăt al țării numai prin telefon sau Internet, cînd abia familia conferă bruma necesară de siguranță și confort? 

Din toate, un lucru e sigur: răul de astăzi nu e ceva căzut subit de nicăieri și numai o privire binoculară, simultană spre trecut și spre prezent, poate genera frînturile de adevăr atît de căutate, numai o asemenea perspectivă poate da coerență unor povești îndepărtate care, aparent, n-au nici o legătură între ele. De aici, atașamentul nostalgic față de un bunic care vine dintr-o altă epocă și căruia azi fostul nepot ajuns la maturitate i-ar fi pus cîteva întrebări incomode, de aici povara unui timp de care nu va scăpa niciodată și care-l condiționează. Nu cîntecul clar e dominanta sonoră a prezentului, ci murmurul ambiguu care vine de undeva, din spate, și-l bruiază. Visul simptomatic de care tot pomenește naratorul nu e nici el întîmplător în raportul dintre trecut și prezent, dintre bine și rău: o rătăcire la răsărit printr-o pădure de brăduți, în ale căror crengi s-a țesut o rețea deasă de pînze de păianjen, care-i împiedică înaintarea. 

Bun, în tot cazul, ușor melancolic, ușor retro, noul roman al lui Mircea Pricăjan e o meditație la sensurile încurcate ale istoriei, o încercare de a găsi acel spațiu interior al unui minim echilibru moral, într-o realitate deloc prietenoasă cu morala. 

● Cristian Fulaș, Specii, Editura Polirom, 2023.

După teribilul Ioșca (2021), un puternic roman neoexpresionist cu accente distopice, Cristian Fulaș revine cu Specii, schimbînd aproape total cîmpul imaginar. Nimic nou, dacă privim parcursul autorului dinspre Fîșii de rușine (2018) și După plîns (2019). Fulaș s-a dovedit mereu un prozator capabil de reinventare pe termen scurt, ceea ce e absolut de remarcat. Aș îndrăzni să observ, totuși, o constantă: preocuparea pentru tipologii originale, colorate intens, bine construite și inserate în poveste cam cum se văd personajele într-o frescă de tip altorelief.

De data asta avem în Specii un decupaj narativ cu iz de satiră socio-politică, o tăietură dureroasă operată fără menajamente pe România ultimilor ani, cu tot ce are ea mai sordid în materie de ticăloșie oficială. Manevrată abil de „servicii” și de foștii nomenclaturiști, democrația autohtonă post-decembristă e, în noul roman al lui Cristian Fulaș, o uriașă prestidigitație malefică în care nu există eroi salvatori sau providențiali, în care nu există nici măcar „oameni de bine”, gata să pună umărul la prosperitatea și mersul înainte. Europenitatea e doar un moft, asanarea morală merge după principiul „o mînă spală pe alta”, valorile umane private sau colective sînt călcate în picoare de o pseudo-morală conform căreia nu există bine și rău, ci numai satisfacții imediate, numai cîștigători și perdanți. Deși destul de consistent (sînt peste 300 de pagini de materie narativă densă), romanul pare a cuprinde evenimente petrecute într-o singură zi, 16 iunie 2016, în București, ziua în care Miron, șeful partidului de guvernămînt, este arestat și condamnat definitiv la închisoare pentru corupție. Declanșînd o undă de șoc preluată de toată mass-media și de toate grupurile partinice ori adverse (sursele de inspirație sînt ușor de recunoscut în realitatea noastră de dinainte de pandemie), spectacolul exploziei de la vîrful politicii românești e doar un „film” de propagandă ce are în spate o imensă rețea de interese personale și colective, ivită, la rîndu-i, dintr-o imensă rețea de straturi sociale, fiecare cu stăpînii și cu slugile ei. 

Povestea urmează tehnica aglutinărilor treptate, a ramificațiilor care derivă dintr-un fir central și apoi tot revin, amplificîndu-i substanța și coerența. Începutul e minimalist, dar anunță amploarea evenimențială de mai tîrziu: într-un cartier al noilor îmbogățiți, proaspăt construit la marginea Capitalei, un „șmecher” e pedepsit brutal de proprietarul întregului complex pentru că și-a parcat bolidul arogant pe spațiul verde dintre clădiri, sfidîndu-i pe agenții de pază. Gestul conține, in nuce, violența unei lumi unde puterea și bogăția sînt distribuite în etaje care se sprijină reciproc. Cartierul nou cu vile, alei, terase, parcuri și blocuri, răsărit din cele mai dubioase aranjamente politice și financiare, reproduce la scară România contemporană, unde aparențele trebuie păstrate pentru „pulime”, pentru că, sub sclipirile lor înșelătoare, colcăie sinecurile deja învechite ale celor care „au fost” și „au rămas” beneficiarii cinici ai prezentului. Prinse ca-ntr-un insectar al tipologiilor malefice, personajele romanului respiră-n fiecare zi numai pentru a perpetua cele trei componente ale fericirii personale – banii, sexul și dominația asupra celorlalți. Încadrate de apartamente mobilate ultimul răcnet, de vile somptuoase pe malul lacului sau de luxoase sedii de partid, între biblioteci grele sau birouri cu fotolii în piele, în mașini ultrascumpe, bijuterii și haine așijderea, fiecare personaj reprezintă cîte o specie din galeria umanității decăzute, cu fațete care mai de care mai surprinzătoare în dexteritatea de-a da răului o spoită interfață a binelui: Victor, trogloditul îmbogățit peste noapte, ajuns factotum pentru șefii de la centru; Costin, melancolicul ideolog de serviciu al oricărui potentat din fotoliile prezidențiale, obsedat să-și publice după moarte memoriile; Theodor, temutul securist care, de cînd lumea, face și desface absolut totul; Corina, fufa cu studii superioare, gata să vîndă ce are mai scump pentru progenitura ei și pentru bunăstarea postată obsesiv pe rețelele sociale; Robert, scriitorul ratat ajuns director de trust media, de unde plătește pe oricine e dispus să spună ce i se ordonă și de unde-i corupe pe Ștefan și pe Roxana, dîndu-le iluzia că au ajuns mari autori doar prin eforturile și talentul lor. 

Toți par a fi slujbașii devotați ai unui adevăr care se impune de la sine: nu există decît un singur bine real, acela al împlinirii personale. Acest adevăr de neclintit îl notează în „romanul său realist” Costin, poate cel mai puțin dezagreabil dintre personajele romanului: „Pusese acolo totul. În sfîrșit, o formă a totului, așa cum îl înțelegea el, cu nume, date, fapte, cifre, tot ce trebuia să se știe despre o țară. Nu considera că mai era nevoie de altceva, așa că își numise însemnările Opera Magna. O istorie adevărată a României. Iar cuvîntul adevăr nici nu era greșit în cazul lui, pentru că faptele din acele însemnări erau pur și simplu reale și el știa asta, în fond, de aceea alesese să le consemneze. Dincolo de bine și dincoace de rău stătea realitatea, iar el se considera maestrul ei absolut, singurul ei păstrător, unicul depozitar al adevărului”.

Cu bune abilități de-a reproduce jargoane și scenografii, Specii ar putea fi el însuși un fel de „istorie adevărată a României”, desigur, păstrînd proporțiile adecvate ale unei ficțiuni. Oricum, noul roman al lui Cristian Fulaș e, din nou, o reușită, a autorului și deopotrivă a genului.

Adrian G. Romila este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Efectul îndelungat al pasiunilor de tinerețe, Editura Junimea, 2020.