Paradisul uitat
● Hanya Yanagihara, Spre Paradis, traducere de Adriana Bădescu, Editura Litera, 2023.
Există o legătură puternică între acest monumental Spre Paradis, romanul din 2022 al scriitoarei Hanya Yanagihara, și primul ei roman, Oamenii din copaci, legătură ce pare să sară chiar peste marea lovitură numită O viață măruntă, care i-a adus celebritatea și de a cărei lectură aș vrea să uit cît mai repede.
Din fericire, scriitoarea americană pare să fi abandonat pornografia durerii și să se fi întors la literatura adevărată. Și în ce fel o face! Legătura despre care vorbesc e asigurată de motivul omului de știință și al presiunilor morale cărora trebuie să le facă față într-un secol al pandemiilor: în fond, amîndouă romanele sînt despre putere și despre tentația de a abuza de aceasta. Dacă în primul ei roman era vorba despre jurnalul apocrif al unui om de știință condamnat pentru pedofilie, în ultima parte a acestui nou roman avem de-a face cu scrisorile autobiografice ale unui epidemiolog, un om de laborator, utilizat de Guvern pentru a impune măsuri din ce în ce mai coercitive unei populații măcinate de valuri succesive de pandemii.
O structură tripartită
Nu e deloc ușor de rezumat acest roman poliedric, ale cărui fațete ascunse se dezvăluie pe neașteptate chiar atunci cînd lectura pare să se îndrepte spre un previzibil calm. În primul rînd, romanul e compus din trei părți majore, primele două oarecum simetrice, și o a treia mult mai amplă. Tematic, romanul este la fel de compozit: ar putea fi citit ca roman despre colonialism și rasism, ca literatură speculativă despre un viitor în care libertatea căsătoriilor între persoane de același sex ar fi una absolută, după care ar fi pierdută, poate fi un roman distopic despre un viitor al pandemiilor ce vor duce la absolutism, ar putea fi chiar și un roman-elegie pentru regatul uitat Hawaii.
Așa cum am spus, Spre Paradis are o structură tripartită: cele trei părți sînt discret interrelaționate, atît de discret încît ar putea fi foarte bine citite separat. Prima parte, „Washington Square“, se desfășoară într-un New York ficționalizat al anilor 1890. Istoria contrafactuală a făcut astfel încît lucrurile să stea astfel: în urma războiului civil, statele din nord-est s-au separat de restul Americii, obținîndu-și independența în urma unor grele sacrificii financiare. Iar motivul acestei secesiuni este tocmai dorința statelor respective de a oficializa căsătoriile gay. Odată îndepărtat stigmatul de sexualitate, mai bine de jumătate din populația Statelor Libere a ales parteneriatul cu o persoană de același sex.
Această primă parte ar fi, de fapt, o poveste de dragoste și, în ciuda aspectului „contrafactual”, un roman istoric scris în stilul Edith Wharton / Henry James. Eroul acestei părți este „mototolul” David Bingham, care locuiește într-o casă impunătoare din Washington Square împreună cu bunicul său, Nathaniel, capul unui imperiu bancar și urmașul unei linii impunătoare de eroi ai istoriei Statelor Libere. David este sfîșiat între datorie și pasiune: fie alege să-și continue viața în California (un Paradis) alături de mai tînărul Edward (pe care investigația bunicului îl pune într-o lumină proastă), cu riscul de a înfrunta prejudecățile celor de acolo, fie se supune căsătoriei aranjate de bunic și-și continuă viața în New York, în deplină legitimitate și ca moștenitor favorizat al bătrînului.
Cea de-a doua parte a romanului, „Lipo-Wao-Nahele“, este la rîndul ei divizată în secțiuni. Prima dintre ele îl are în centru pe tînărul asistent juridic David Bingham, implicat într-o aventură amoroasă cu bogatul lui șef, Charles Griffiths. Anii sînt 1980, omenirea se află în inima unei pandemii nenumite (probabil SIDA). Castelul opulent al lui Griffiths din Washington Square pare asediat, e peste tot în lume sentimentul unui pericol iminent, spre deosebire de atmosfera mai curînd luminoasă și vetustă din prima parte. Așa cum amenințarea se strecoară prin crăpăturile lăsate de autoare în materialul prozei (prima parte a celei de-a doua părți este una a materiei, a luxului), tot așa ceea ce părea simplu în prima parte se ramifică și se complică. David Bingham nu e doar un tînăr asistent juridic lipsit de ambiție, ci e și ultimul moștenitor al liniei regale din Hawaii: aceasta este calea de acces în cea de-a doua parte a celei de-a doua părți. O istorie întunecată a anexării regatului Hawaii de către SUA și povestea nivelării culturii bogate a acestui regat de către capitalismul american. Este un discurs narativizat despre colonialism, iar cei doi exponenți ai culturii „băștinașe”, doi regi căzuți în mizerie, David și tatăl lui bolnav și muribund, Wika, sînt magistral realizați.
Cea de-a treia parte și cea mai consistentă, „Zona Opt“, este și ea împărțită în două, numai că aici cele două fire narative sînt întrețesute și se reflectă unul pe celălalt. Unul dintre fire se desfășoară în 2090, la două secole după prima parte, iar naratoarea este Charlie, supraviețuitoarea unei sinistre pandemii zoonotice a secolului XXI. Narațiunea ei stranie, lipsită de inflexiuni, robotică și lipsită de emoție se datorează pandemiei din 2072, care a îmbolnăvit-o și de care a scăpat cu ajutorul unui medicament experimental. Charlie trăiește, evident, în Washington Square (așa cum toată lumea și-a dat deja seama, casa din Washington Square este o constantă care străbate secolele și romanul-fluviu al Hanyei Yanagihara), dar centrul lumii s-a mutat la Beijing, de unde se trasează toate directivele tipice unei distopii: interzicerea Internetului, închiderea presei, interzicerea cărților, interzicerea afișării emoțiilor „negative” etc.
Firul acesta este alternat de scrisorile trimise de un alt Charles Griffiths, bunicul lui Charlie, și adresate lui Peter, prieten și de asemenea om de știință, din „Noua Britanie”. Scrisorile sînt datate începînd cu 2043 și descriu evul întunecat al celei de-a doua jumătăți a secolului XXI. Sînt decenii peste care vine cîte un val pandemic de care guvernele se folosesc pentru a mai restrînge din drepturile cetățenilor. Romanul acesta epistolar are și o latură umană, intim-dureroasă, cea în care descrie pierderea iubirii propriului fiu de către Charles, a cărui poziție de specialist guvernamental îl transformă, fără premeditare, într-o unealtă a dictaturii incipiente.
Negarea radicală a „binarității”
Puse cap la cap, cele trei mari părți alcătuiesc o stranie poveste despre o lume distopică ce pare să gliseze între secole și peste ținuturi și care ezită între un realism minuțios și tendința de a exhiba cusăturile construcției. Dacă se poate discerne o supratemă care să planeze peste toate aceste personaje, ea ar fi negarea radicală a „binarității”: sexuale, rasiale, a alternanței sănătate-boală.
Este totodată un roman despre paternitate și maternitate, despre identitate, istorie, moștenire (în mod miraculos, numele străbat secolele, asemeni casei din Washington Square, deși purtătorii lor nu sînt înrudiți), despre democrație și dictatură, dar și despre modul facil în care putem face trecerea de la una la cealaltă, partea „non-binară” fiind cea tranzitivă, liminală.
Joaca lui Yanagihara cu tabuurile, cu permisiunile și interdicțiile dă naștere unor paradoxuri strălucite și unor ironii neașteptate: aș da ca exemplu doar Statele Libere din prima parte, unde libertatea sexuală nu elimină celelalte prejudecăți și rasismul. La fel, în partea a treia, omul de știință prins între necesitatea de a găsi cea mai bună soluție de carantină și pericolul inevitabil de a omorî membrii familiilor celor infectați va fi părăsit de propriul partener de viață și de propriul fiu, beneficiari ai situației lui financiare, pentru ca în cele din urmă să fie executat chiar de guvernul pe care-l slujise. Iar în post-final este reabilitat... Și tot așa, acest viitor va retrage și libertățile sexuale acordate odinioară, pentru că e nevoie de copii, populația trebuie refăcută.
Deși rămîn în continuare atașat de Oamenii din copaci, acest Spre Paradis mi se pare o realizare superbă, un roman complex, sensibil și nemilos, al cărui caracter miraculos e sporit de faptul că pune în lumina viitorului evenimentele foarte recente din care se hrănește. În ciuda aspectelor distopice și a celor speculative, Spre Paradis e un roman istoric, căutare a unor paradisuri uitate în zgomotul politicii, al ideologiei, istoriei și marilor mișcări sociale.
Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor, traducător și editor. Ultima carte publicată: romanul Abraxas, Editura Polirom, 2022.
