Pagini bizare
● Anagaia, În căutarea lui Urmuz, Editura Eikon, 2022.
N-aș fi aflat de acest eseu (sau, în tot cazul, nu în timp util pentru a-l recenza) dacă n-ar fi adus vorba de el Dan Gulea, chiar aici, într-un dosar recent al Dilemei vechi. Și, mai ales, dacă respectiva trimitere n-ar fi atins ca din întîmplare o clapă la care „detectivul” din mine a vibrat pe loc: s-ar găsi, în această Căutare..., spunea criticul, probele „nu doar onomastice” ale filiației dintre Ladima, eroul celui de-al doilea roman al lui Camil Petrescu, și biografia inclasabilului scriitor care-a fost Urmuz. Lucrul mă interesa, de vreme ce cred că revelarea, aproape de fiecare dată norocoasă, a unor asemenea legături tisulare poate conduce, prag după prag, la lecturi măcar puțin mai adecvate. Un pas mic pentru exeget, unul uriaș pentru cititorii care-l vor urma...
Nerăsplătit, recunosc că n-am fost. Dimpotrivă. Argumentele nu lipseau. Numai că (și n-o spun nicidecum ironic) erau prea multe și prea eterogene ca să mai fie și convingătoare. Pentru autoare, „și nimica mișcă”. A fost Urmuz la băi, în scop terapeutic? I-a trimis de-acolo mamei două cărți poștale? Da. A fost Ladima? Firește. Cine nu-și amintește scena de la Techirghiol? A avut scriitorul un schimb de scrisori (restituite de Nicolae Manolescu în aprilie 1989 în Ateneu) cu o anume Maria G.? A avut. O chema pe fermecătoarea doamnă T. Maria? O chema. Și anume Maria Mănescu, cognomenul venind din inițiala tatălui. Și-a petrecut Urmuz Războiul dintîi la Bîrlad, concentrat la un depozit de muniție? Absolut. Era „vulgara” Emilia originară din Bîrlad? Adjudecat. Singure și netede, aceste date pot pune pe gînduri în măsura în care Camil chiar forase după ele sau chiar îi parveniseră prin micul colportaj de cafenea, ceea ce, nesigur fiind, ar trebui totuși probat. Numai că felul cum Anagaia (pseudonim al anglistei Ana Olos) le pune laolaltă într-o ficțiune speculativă (cu accent apăsat pe al doilea termen) ajunge să le submineze. Căci a fantaza astfel e străin de rigorile minimale ale persuasiunii:
„Între cele două cure la Budaki, ne-am putea imagina un interludiu amoros la București, ca și cel al poetului Ladima din Patul lui Procust. În august 1922, întors refăcut fizic și psihic de la Budaki, după procesele de la Casație, Demetru s-a îndrăgostit din nou. Sau, mai degrabă, a făcut o pasiune pentru o actriță tînără venită de la Bîrlad, trimisă la el de niște prieteni din timpul războiului, ca să-i netezească drumul în carieră”. Există vreun indiciu al acestei flame? Nicidecum. Imaginația e suverană.
Am decis să duc la capăt lectura dintr-o curiozitate care depășește cadrul subiectului. Căci nu e prima dată cînd văd „la lucru” modul acesta de a amesteca date peste date, unele dintre ele certificabile, altele mai puțin, și raționamente iluzorii. Cazul-limită: scenariile conspiraționiste privitoare la îmbolnăvirea lui Eminescu. Față de acestea, cartea de azi pare inocentă. N-o suspectez pe autoare de rea-credință. Pasiunea ei e reală și, atît cît îmi pot da seama, nu are în spate vreo „agendă” ideologică. Ce îi reproșez ține de procedură: în loc să-și testeze germenii ipotezelor căutîndu-le vulnerabilitățile și, eventual contracarîndu-le, ea le înlătură dintr-o singură mișcare retorică („pare să fie...”, „e de bănuit că...”, „nimic nu ne oprește să bănuim” ș.a.m.d.) și adaugă nonșalant, în schimb, noi și noi straturi de fantezie care ajung să sufoce punctul de plecare.
Mi s-ar putea răspunde că, fiind vorba de un eseu, asemenea libertăți sînt îngăduite. Adevărul e că depinde. Simțul bunei nuanțe ar trebui să planeze totuși asupra oricărei litere scrise. Cînd doamna Ana Olos sugerează, de pildă, că autorul Scrisorii pierdute ar putea fi tatăl natural al lui Urmuz doar pentru că, vreme de zece luni, a fost revizor în Argeș și Vîlcea, deja mi se pare că lucrurile scapă de sub control. E Caragiale, totuși, nu Cristi Borcea... Că Urmuz (Demetru Dem. Demetrescu-Buzău) ar fi fost, din pricini de nume, traumatizat de apariția broșurii Mitică și că ar fi suferit, din partea colegilor de școală, un veritabil bullying din această cauză, e afirmat fără nici cel mai mic temei documentar.
Mi-e cu neputință, iarăși, să înțeleg de unde extrage Ana Olos (mi-e mai comod să-i spun așa decît Anagaia) ideea că scriitorul ar fi putut fi implicat într-un complot menșevic menit să-i asasineze pe cei care adoptaseră noua Constituție. Formulate, e-adevărat, ca insinuări, aceste fraze nu-s totuși mai puțin nerezonabile. Și de unde pornesc ele? Din amintirile lui C. Beldie, care l-ar fi zărit „umblînd bezmetic noaptea pe străzi, așteptînd prin ganguri după, slăbiciunea lui!, servitoare”. Pentru Ana Olos însă aceste deambulări (ele singure, fără alte „atele” argumentative) ascund enigmatice planuri ucigașe. „În cazul morții sale nici nu s-a pus problema unei crime și, cu atît mai puțin, a unui «omor ritual», chiar dacă azi n-am exclude nici aceste posibilități”, mai scrie autoarea, deconcertant, într-un rînd. Cum așa? Ce ne îndreptățește să nu le excludem? Ce noi dovezi au apărut astfel încît ipoteza să poată fi măcar luată în calcul? Nu ni se spune nicăieri. Ceea ce, sub raport științific, e unfair. Primim, în schimb, opt pagini și jumătate de năluciri despre cum Urmuz ar fi făcut o pasiune pentru Lizica Codreanu (fără nici o probă, doamna Olos afirmă cu de la sine putere că „e foarte probabil ca grefierul să fi fost unul dintre obișnuiții vizitatori ai familiei”), despre un film, Țigăncușa de la iatac, la a cărui premieră scriitorul ar fi asistat și care, ni se povestește în detaliu, ar fi funcționat ca trigger (protagonista „se identifică în mintea sa tulburată cu Lizica, iar el e îndrăgostitul refuzat”) și, în fine, despre momentul ultim, cînd:
„E noaptea de 22-23 noiembrie, lună plină. Îi vin în minte versuri de Fundoianu: «Sînt lîngă tine și tu nu mă vezi – / sînt poate golul / în care te apleci, / sînt poate golful / de liniște. / Sînt umbra ta culcată pe nisip...» Repetă pentru sine: «Sînt lîngă tine și-mi încarc pistolul – / tu nu mă vezi, / continui fila unde l-ai lăsat / Pe Werther»”.
În mod normal, aș face apel la bunul-simț al cititorului, în stare să respingă spontan asemenea închipuiri, și aș lăsa lucrurile așa cum au căzut. Dar nu cumva tocmai tăcerea politicoasă (și-aici invoc din nou situația lui Eminescu) duce la proliferarea în spațiul public a unor fake news pe care, cu un minim efort, istoricii literari le-ar fi putut opri din fașă? Căci informația contrafăcută se combate prin informație precisă. Dacă-i bal, bal să fie. Singurul amănunt verificabil (am făcut-o, trust me...) de aici e cel legat de fazele lunii. În rest, totul e cu desăvîrșire fals. Premiera peliculei invocate a avut loc, la cinema „Clasic”, pe 30 decembrie, nu pe 1 noiembrie (așa cum se arată convinsă autoarea acestei Căutări...), la mai bine de o lună, așadar, de la moartea lui Urmuz. Punct. Nici versurile lui B. Fundoianu n-ar fi putut fi psalmodiate de sărmanul sinucigaș din motivul simplissim că ele aveau să apară în această formă abia șapte ani mai tîrziu, în volumul Priveliști (1930), și sînt de negăsit în varianta pe care poetul o publică (sub semnătura „Fd”) în Rampa, an V, nr. 1117, 20.07.1921, p. 1. Case closed. Odată cu cartea.
● Magda Cârneci, Vremea poemului înalt, poeme alese de Al. Cistelecan, Editura Cartier, 2022.
„Le citez cu deferență”, scriam în urmă cu mulți ani (mai 2012) în România literară despre niște prefețe semnate de Al. Cistelecan, deși, adăugam, „formula lui critică, abuziv empatică, mi-e în continuare străină”. Nu mi-am schimbat părerea. Cred în continuare că avem de-a face cu un foarte avizat, pasionat, elegant și calofil comentator de poezie și-mi păstrez rezervele dintotdeauna față de felul cum acesta își poziționează exegezele. Prefer, ca să spun așa, acuții, incisivii, sniper-ii. S-a întîmplat însă ca, de curînd, să recitesc sistematic eu însumi o poetă care amîndurora ne place mult (am numit-o pe Magda Cârneci) și să ajung, astfel, la antologia pe care, nu demult, Cistelecan a îngrijit-o, Vremea poemului înalt.
Nu știu în ce măsură titlul a fost alegerea exclusivă a selecționerului, dar aș fi putut paria că, pus să aleagă dintre mai multe opțiuni, la acesta s-ar fi oprit. Nimic malițios în ce spun: simplu „joc de societate” cu mine însumi, pentru care ar fi absurd să-l învinovățesc pe Cistelecan. Și totuși: parcă prea e totul predictibil aici. Începînd cu problematizarea postmodernismului, repudiat, desigur, și folosit ca instrument de valutare inversă, continuînd cu singularitatea autoarei în tabloul de grup al generației. Știm. Cum știm și că, după manual, fibra civică se împletește la Magda Cârneci cu aceea spirituală, sau, cum îi place criticului să ambaleze lucrurile, „programatismul inițial și originar al Magdei devine astfel, inevitabil cu vremea, demonstrativism, iar poemele – și volumele și mai și – se transformă în expediții demonstrative, în transcendențe, în procesualități vizionare conduse de o idee sau, mai bine spus, de un elan ideatic, de o febră a ideilor ca atitudine”.
Deși scrise „ieri”, observațiile acestea datează deja. Sînt, în felul lor, preconcepute. La fel cum preconcepută e impresia lui Cistelecan că poemele din recentul Viață (2016), declarate „ocazionale”, chiar ar marca instaurarea unui prag al „renunțărilor”. Adevărul adevărat e că destule dintre ele provin din sumarele unor volume mai vechi, de felul emoționantului „Quasisonet de iubire” care începe așa: „De ce, de cîte ori îl văd înainte pe stradă / sau doar mi se pare că-i zăresc spatele în mulţime, / printre umeri și pneuri, asfalt și vitrine, / o spaimă atroce mă copleșește, o căldură ciudată, o greaţă și fulgerător, împotriva voinţei, trec strada?”. Și pe care-l cam știm cu toții din 1992.
Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată:Cenaclul de Luni. Viața și opera, Pandora M., 2021.
