Călătoria fluturelui monarh

● Semezdin Mehmedinovic, Me’med, bandana roșie și fulgul de zăpadă, traducere de Adrian Oproiu, Editura Black Button Books, 2022.

Nu cred că exagerez dacă scriu de la început că Me’med, bandana roșie și fulgul de zăpadă este una dintre cele mai frumoase cărți de ficțiune apărute la noi anul trecut. Iar asta nu doar pentru că autorul ei îndrăznește să scrie, într-un ocean de cinism și de utilizare a „traumei”, o carte autobiografică plină de dragoste și de speranță, dar și pentru că are curajul de a scoate la lumină toate fisurile care mai curînd unesc decît destramă o familie și de a le pune în lumina unor evenimente biografice aparent aducătoare de deznădejde. 

Romanul lui este un triptic, așa cum o sugerează și titlul (care reprezintă traducerea originalului, spre deosebire de ediția în limba engleză, care a preferat o interpretare, My Heart), ce reunește relatarea a trei călătorii, două prin boală și una propriu-zisă, prin deșertul Arizonei, dar și prin memoria cuplului tată-fiu. Familia de musulmani bosniaci (Semezdin, soția Sanja și fiul Harun) care face obiectul acestei ficțiuni autobiografice a avut parte de toate relele sfîrșitului de secol XX și ale începutului de secol XXI: au supraviețuit asedierii orașului Sarajevo, încăpățînîndu-se să rămînă atîta timp cît a fost omenește posibil, în 1996 au emigrat, fără nici un ban, în Phoenix, Arizona, s-au mutat în Washington, au schimbat casă după casă (de altfel, memoria locurilor este o temă recurentă a cărții, la fel cum este și în autobiografia lui Aleksandar Hemon) și au trăit din plin condiția emigrantului în America, cu atît mai aspră după 2001 în cazul unor musulmani. 

Semezdin a devenit cunoscut după publicarea volumului de poeme Sarajevo Blues, de fapt un volum hibrid care portretizează ororile războiului, dar și viața cotidiană în orașul asediat (un fel de pandant poetic al la fel de celebrului Sarajevo Marlboro, al lui Mijenko Jergovic), apoi, la vîrsta de 50 de ani, a suferit un infarct, eveniment care constituie pretextul primei părți a tripticului. E, în mod, evident, relatarea unei schimbări, a unei confruntări cu sfîrșitul imediat, ce pune în umbră chiar și marile traume istorice trăite de același subiect. Ceea ce reușește însă Semezdin Mehmedinovic este să pună acest eveniment în contextul gîndirii, să-l despovăreze de emoție: relatarea lui este lucidă, ironică, sensibilă fără a fi patetică și de cele mai multe ori atît de amuzantă încît ai tendința de a uita care e pretextul acestor meditații. De exemplu, infarctul, descris în amănunțime, îl face să se gîndească la un eseu al lui Christopher Hitchens, citit recent, în care The Hitch descria senzația fizică ce a însoțit propriul infarct. E o trăire livrescă reflexă a propriului infarct. Una dintre consecințele medicației prescrise este posibilitatea pierderii memoriei, așa că naratorul hotărăște să-și însoțească fiul, Harun, care e fotograf, într-un „road trip”, pentru a fotografia deșertul noaptea. 

Acesta va fi miezul cărții, o călătorie sebaldiană prin memorie, făcută de un tată și fiul său, doi tipi melancolici, un cuplu în care fiul este cel care-și reprimă emoțiile, în pur stil macho american, iar tatăl devine din ce în ce mai sentimental. Punctul lor de plecare este prima lor casă din viața americană, din Phoenix, care însă nu mai trezește nimic în ei, tot așa cum casa nu mai păstrează nici o urmă de-a trecerii lor pe acolo, pare să nu-i mai recunoască. Pe măsură ce avansează „în teritoriu”, devine evident că relația dintre cei doi e una complicată, plină de reproșuri nerostite, dar și faptul că viața unor emigranți musulmani în America nu a fost și nu este încă una tocmai bună (prezentul narațiunii coincide cu candidatura lui Trump, pe cînd trecutul ei american își găsește punctul de turnură în atacurile din 2001). Ajunși la un motel din deșert a cărui parcare e goală, tînărul recepționer Navajo le spune că nu are disponibilă decît o cameră de 380 de dolari, văzînd în fața lui doi albi pe care-i poate taxa pentru vina istorică a strămoșilor lor, la care personajul Semezdin îi urlă: „Uită-te la mine, tinere: I am not white!”. Într-un restaurant li se strigă „Go back to Russia!”, iar viața le e punctată de atacurile de panică legate de identitatea lor fluctuantă.

Cea de-a treia parte a tripticului are legătura cea mai „tehnică” cu memoria: la cinci ani după infarctul lui Semezdin, Sanja suferă un atac cerebral („Sîntem doi oameni atacați”, îi va spune, cu umorul ei irezistibil, cînd își va reveni) și-și pierde inițial toată memoria, cu excepția celei afective, legate de Semezdin. Memoria ei este însă ireparabil afectată, așa că trebuie să reînvețe lumea, cu ajutorul acestui unic punct fix al universului, Semezdin, care descoperă la rîndul lui, printr-un proces pe care l-am putea numi „reîndrăgostire”, o nouă versiune a soției lui, o femeie aflată în pragul bătrîneții, care redevine copil, analizează cuvintele, se întreabă, contemplînd o veveriță, dacă e posibil ca moleculele de apă din corpul ei să se fi aflat la un moment dat în Leonardo da Vinci sau își dorește să fie gardiana dragonilor.

Cartea lui Semezdin Mehmedinovic are, pe lîngă toată lumina pe care reușește s-o extragă din munca și chinul vieții, o calitate specială a vederii periferice. Nu o singură dată, naratorul acestei cărți se oprește brusc din meditație sau din îndeplinirea unei acțiuni pentru a observa un anumit miros ce anunță venirea zăpezii tîrzii, sau culoarea roșie a deșertului ce-i amintește de bandana bunicii, din copilărie. E o proză care călătorește încontinuu între prezent și trecut și care străbate continentele cu puterea memoriei: stelele din deșert îi amintesc povestitorului de cerul spuzit de deasupra Sarajevo-ului din 1993. Puterea amintirilor este aceea a unor borne ce pot fi atinse sau nu: tocmai acest arbitrar stă la baza melancoliei fundamentale a cărții.

La un moment dat, în partea centrală a tripticului, scriitorul își amintește de migrația fluturelui monarh, care durează timp de patru generații, astfel încît printre fluturii care ajung în Canada nu se mai află nici unul dintre cei care au plecat din Mexic. Totuși, ei sînt aceiași fluturi conduși de o voință ancestrală, însă nu oarbă. Tot așa, cei trei protagoniști ai tripticului lui Mehmedinovic nu sînt aceiași oameni care au fugit din Bosnia, dar împart cu fantomele trecutului puterea memoriei.

Bogdan-Alexandru Stănescueste scriitor, traducător și editor. Ultima carte publicată: romanul Abraxas, Editura Polirom, 2022.