Printre splendori și orori
● Sparks, The Girl Is Crying in Her Latte, Island Records, 2023.
La începutul documentarului The Sparks Brothers, regizat de englezul Edgar Wright și lansat acum doi ani, o remarcă a prezentatoarei de televiziune și editorialistei Katie Puckrik mi-a rămas în minte: „Au umblat mereu pe vîrful degetelor printre splendori și orori”. Frații Ron și Russell Mael au fost întotdeauna „anomalia” din rock-ul/pop-ul american, încă de la sfîrșitul anilor ’60 și începutul deceniului următor, vremea unor proiecte ca Urban Renewal Project sau Halfnelson. Rebotezați Sparks cîndva în 1972 – o aluzie oblică la frații Marx –, discografia lor impresionantă a cuplat impecabil la vorbele doamnei Puckrick: o continuă, debordantă, hazlie, absurdă și extrem de particulară plimbare printre sound-uri, fraze și experimente artsy, toate impregnate profund în cele nu mai puțin de 25 de albume de studio. Ultimul dintre ele, lansat la sfîrșitul lunii mai, nu face excepție. The Girl Is Crying in Her Latte este ca dansul lui Cate Blanchet în videoclipul piesei care dă titlul albumului. Sau, la fel de bine, ca toate suișurile și coborîșurile pseudo-kraftwerkiene din „Escalator”: „She’s going up / As I'm going down. / I’m going up / As she’s going down. / She’s leaving work / As I go to work. / I’m leaving work, / Beautiful, / So beautiful, / One fleeting glance / There’s no chance. / (…) / One fleeting glance / There ain’t no chance / To ask her to dance, / Just one fleeting glance. / One fleeting glance / There aperfectin’t no chance / To ask her to dance, / One fleeting glance”. Undeva, toată această imposibilă întîlnire, condiționată de ritmica cotidiană, se rezolvă de la sine, ca-n orice thriller care se respectă – balul poate să înceapă cu „We Go Dancing”, locul în care Kim Jong-un e DJ-ul suprem: „Skrillex, maybe Diplo, they’ve got nothing on our dude, / Look at how the crowd is grooving, he is one bad dude!”. (Să fim înțeleși, bancul ăla mai vechi din Wunderground cu șeful Partidului Muncitorilor ocupînd primele 100 de locuri în topul DJ-ilor nord-coreeni n-a fost nicicînd mai bine ilustrat.) Marșul ăsta aparent discordant e Sparks pînă-n măduva oaselor: „We don’t have a lot of moves, but our one move is tight, / We don’t need no YouTube, Kim Jong-un don’t like their vibe, / And we go dancing, dancing. / (…) / No one in the world is dancing near as good as we, / No one has the discipline, the choreography, / And we go dancing, dancing”. Vertijul ăsta-n 14 episoade de disco, krautrock, electro, punk, ambient, psihedelie și cine mai știe ce, amenajat foarte Art Déco și implantat cu povești paradoxale și detururi neortodoxe, devine un univers care scapă definiției genului în muzică și care poate fi încadrat doar în istoria Sparks. Iar cine-i știe lui Ron superbele mișcări de dans poate aplauda, alături de mine, un album ca un musicalturnat în parcul de distracții extreme și o formație despre care cred că nu m-a dezamăgit niciodată.
Paul Breazu este jurnalist.
