Bulboane melancolice
● Chip Taylor, The Cradle of All Living Things, 2022.
● Duncan Patterson, Grace Road, 2022.
Orice viață are capătul ei, pînă la care nu e tocmai clar ce avem de făcut – să producem plusvaloare, să consumăm valoarea altora, să scriem recenzii în neștire, să iubim cu sete, să urîm cu foame, să plantăm copaci ori să lăsăm urmași cărora să le transferăm grija asta. Se pare că nici ajunși aproape de capăt nu ne e mai clar.
La 83 de ani, Chip Taylor (unchiul Angelinei Jolie) ar fi trebuit să înțeleagă unele lucruri, însă printre titlurile noului său material găsim „I don’t know much” și „Why didn’t I think of that before” și chiar „I don’t know which song I’ll sing” („the one that finds you with me / or should I sing the one that’s true”). Istoria muzicii lui Taylor trece de o jumătate de veac – compozițiile sale de tinerețe au fost cîntate de Jimi Hendrix, Janis Joplin, Aretha Franklin, Shaggy și probabil au fost auzite de toată lumea (măcar prin intermediul reclamei la ciocolata Lion).
Noul album e generos la o oră și jumătate, umple golul nefiresc din ultimii trei ani, cînd cariera artistului a fost întreruptă de boala cea grea. Obișnuia să scoată ceva nou în fiecare an, nefiind sofisticat sub aspect logistic – doar el și o chitară în format folk, cu discrete acompaniamente, formatul care l-a consacrat și pe Leonard Cohen. Totuși, la Chip Taylor de o vreme încoace lipsește ritmul, piesele frînează, sînt intercalate cu momente vorbite, confesionale ori comemorări ale împrejurărilor în care s-a scris cîte o piesă, cum e cea despre emisiunea lui Anthony Bourdain și sinuciderea acestuia.
Zic „s-a scris” pentru că, în interviuri, Chip Taylor susține că aude piesele în minte înainte să le scrie; poate trăim în simularea vreunui motor GPT generativ de regrete și deznădejdi prin gura artiștilor predispuși. Baladele sale folk aduc a cîntece de leagăn pe care ni le transferă prin graiul molcom măcinat de boală și o chitară pe care abia o mai atinge, cîntece de leagăn pentru somnuri care întrerup ori curmă vieți. Ambițiile de iubire strecurîndu-se prin unele dintre piese rămîn inexplicabile, dacă n-or fi halucinațiile menționatului GPT.
Ajutorul principal ca acompaniament vine din Norvegia – duet cu Hege Brynildsen, clapele lui Gøran Grini – și de la chitaristul John Platania, mîna dreaptă a lui Van Morrison.
Cealaltă recomandare din aceeași sferă a regretului-halucinație într-o viață fără noimă e Duncan Patterson, poate ținut minte pe la noi ca autor al pieselor care i-au propulsat pe Anathema în afara scenei metal. I-a și însoțit în cadrul Festivalului Artmania, să tot fie vreo 15 ani de la evenimentul unplugged de la Cisnădioara.
A avut o efemeră participare și la proiectul Antimatter, de asemenea îndrăgit de publicul acestei nișe a romantismului disperat. Niciodată nu și-a găsit locul alături de alții, retrăgîndu-se din toate trupele într-o cochilie de unde mai scoate cînd și cînd albume minimaliste, ajutat de cîte un prieten apărut de nicăieri – în cazul noului album, ingredientul proaspăt e vocea palestinienei Enas Al-Said, iar sursa de inspirație pare a fi experiența artistului cu Antimatter. Muzica e mai mult emoție decît sunet, cu mult spațiu negativ, zbateri și spasme și cu vocea feminină sfredelind o beznă toxică. Are în comun cu Chip Taylor lipsa de preocupare pentru ritm în beneficiul unor bulboane emoționale. Sound-ul e totuși de altă factură, născocit din experiența artistului în scena dark/gotică, învăluit în întunecimi și cețuri.
În simularea în care trăim toate converg și se regurgitează, melancolia se hrănește din sine și se propagă prin genuri și generații, artiștii predispuși nu trebuie decît să-și deschidă gura.
Aron Biro este autorul blog-ului https://aronbiro.blogspot.com.
