Răspăr & risipă
● Soft Cell, Happiness not included, BMG, 2022.
● Marc Almond, Things we lost, Cherry Red Records, 2022.
Gloriile optzeciste se întorc să umple un vid de candoare umanistă ce se cască în muzica modernă, dominată de mize psihotrope, ideologice, tendințe explicative ori refugiată în spațiul instrumental. Tears for Fears s-au bucurat de un succes semnificativ umplînd oportun golul respectiv și mă așteptam ca un răsunet similar să aibă și aventura comparabilă a celor de la Soft Cell – comparabilă în sensul că e tot o a doua reuniune, după douăzeci de ani, a unui duet disruptiv pentru scena pop optzecistă. Momentul oportun pentru a ne aminti de „Shout” (sau de „Running Up That Hill”) putea să fie la fel de oportun și pentru „Tainted Love”, dar Soft Cell au ratat fereastra oportunității și s-au relansat cu două luni prea tîrziu, încît acum materialul poate fi perceput drept inadecvat.
Nu lipsește nimic din revirimentul Soft Cell, e același mix (făcut pe scule moderne) de sintetizator Kraftwerk, retro-disco și șansonetă englezească prin care s-a consacrat duetul Marc Almond & Dave Ball. Totuși, cu două luni mai tîrziu decît relansarea Tears for Fears, materialul a găsit lumea transformată radical, trezită brusc din amețeala sărbătorilor în angoasa războiului, suferind încă unul din șirul accidentelor vasculare ale mentalului colectiv tot mai frecvente din 2020 încoace, capabile să altereze gusturi muzicale, conceptualizări culturale, disponibilitatea psihică pentru anumite teme și vibrații artistice ori banalul simț al echilibrului.
Pe noul album, Soft Cell cîntă despre sex VR, cînd interesul pentru căști VR a scăzut cu 50%, cîntă despre Andy Warhol, cînd Regina Angliei tocmai a murit, cîntă ironic-nostalgic despre Cernobîl în prag de Zaporojie, cîntă despre pace în social media, cînd Twitter e pe cale să explodeze, cîntă cu travestitul-vedetă Christeene, cînd Conchita Wurst nu ne lasă în Schengen. O colaborare cu Pet Shop Boys pare să militeze pentru sinuciderea asistată (sau ce-or fi vrut să spună cu refrenul „Let’s get out of this life”), iar titlul de deschidere al albumului, „Happy Happy Happy”, e pur și simplu o nucă în perete.
Cîndva maeștri ai recontextualizării – au luat „Tainted Love” din repertoriul soul al anilor ’60 și au făcut din piesă un imn LGBT pentru criza SIDA –, Soft Cell par să fie acum în răspăr cu contextul. Nici referințele la lascivitatea debutului „Non-Stop Erotic Cabaret” de la 20 de ani nu sună natural la 65 de ani. Se găsesc aici ingredientele unui euforic reviriment Soft Cell, dar oportunitatea și conștiința situațională sînt comparabile cu ale campionatului din Qatar.
Risipa de talent e cu atît mai mare cu cît Marc Almond a mai lansat și un material solo, un mini-album cu șase piese proaspete, completate pînă la a umple trei CD-uri cu o sumedenie de versiuni alternative la piese existente, live sau reformatate inedit – cîteva cu participarea flautului lui Ian Anderson alături de care a avut un fastuos concert la Royal Festival Hall. E și o celebrare a fructuoasei colaborări cu producătorul-acompaniator Chris Braide, alături de care, din 2015 încoace, a scos cele mai frumoase cîntece ale carierei. Abordarea solo e o opțiune stilistică mai potrivită vremurilor decît abordarea Soft Cell, sacrificînd dansabilitatea electro (de care se ocupă acolo Dave Ball) pentru pian și elegii intime.
Nu ducem lipsă de dive și divi LGBT, iar muzica scenei respective nu mai este de mult o nișă, însă puțini artiști ai scenei au demonstrat deopotrivă pionierat și reziliență cum a făcut-o Marc Almond. Poate tocmai lipsa de conștiință situațională l-a ajutat să răzbată, iar albumele din acest an ar putea fi reevaluate cu alți ochi cînd vom reveni la vremuri mai umaniste.
Aron Biro este autorul blog-ului https://aronbiro.blogspot.com.
