După 29 de ani

● Everything But the Girl, Fuse, Buzzin’ Fly / Virgin Records, 2023.

Trebuie să fie cumva trist și nedrept, ca muzician, cînd lumea își amintește de multe ori de tine doar pentru o piesă care, deși a ta, nu mai e neapărat a ta. Să spunem că asta se întîmplă adeseori în muzică și că este și cazul lui „Missing”, de pe un album din anul 1994, intitulat Amplified Heart și cîntat de o formație britanică numită Everything But the Girl. Lansată ca single în Marea Britanie și Statele Unite ale Americii, piesa n-a făcut mare brînză prin topurile din cele două țării, contoarele absolute ale muzicii acelor vremuri, dar un remix al ei, manufacturat de DJ-ul și producătorul newyorkez de house Todd Terry, avea să schimbe cu totul povestea. Gestul acela propulsa creația lui Ben Watt și Tracey Thorn, cei doi membri componenți ai EBtG, în stratosfera pieselor care au definit sound-ul dance-pop al anilor ’90. Fără să fie neapărat un produs al culturii muzicii de dans – ci unul al insectarului indie pop englez al anilor ’80, interval de timp în care duo-ul din Kingston upon Hull își producea cinci din cele unsprezece albume de studio –, Everything But the Girl devenea, grație inspirației lui Terry, un fel de emblemă a cluburilor acelui deceniu. Foarte probabil, memoria – a noastră, colectivă, dar și a autorilor – este cea care, la aproape treizeci de ani distanță, vine să recupereze fragmente din energia aceea, conservată într-un spațiu politic și afectiv inerțial, pentru a le plasa într-o formulă nouă (dar nu neapărat și contemporană). Cînd piesa „Nothing Left to Lose” era lansată la începutul acestui an, ceva te izbea cu intensitate: puternica legătură emoțională a noului single cu piesa din 1994/1995 și un videoclip, regizat de Charlie di Placido, care trimitea și el, măcar prin mișcarea camerei, săgeți înamorate către epoca de aur a unor „clipangii” precum Jonathan Glazer, Spike Jonze, Michel Gondry sau Chris Cunningham. „I need a thicker skin, / This pain keeps getting in. / Tell me what to do / ’Cause I’ve always listened to you. / And I’m here at your door, / And I’ve been here before. / Tell me what to do / ’Cause nothing works without you”cîntă și astăzi vocea aceea reținută, vulnerabilă și ultrarecognoscibilă a lui Tracey Thorn cuvinte care desenează un arc de cerc către „Missing” și era care l-a născut – „I step off the train, / I’m walking down your street again / And past your door, / But you don’t live here anymore…”. Producția însăși apelează un film electronic, chiar dacă altul decît cel din îndepărtatul an 1994. Stă aici, de data aceasta, hardcore continuum-ul criticului Simon Reynolds, o declarație de dragoste adusă sound-ului britanic: reprize de 2-step garage și dubstep, beat-uri neospitaliere și întunecoase, încărcate cu toată atmosfera distopiană a UK-ului, transformă piesa asta într-un plauzibil dialog între timpuri – infinita iluzie a optimismului cu care veneau placați anii ’90 și toate deraierile și deziluziile ulterioare, determinate în mare măsură de chiar acea supradozare produsă de ei. Acum, ca și atunci, Everything But the Girl apare ca fiind formația unui singur cîntec – care, cum spuneam la început, chiar dacă al ei, nu e în întregime al ei –, deși nu este deloc așa. Oricum ar sta lucrurile pentru fiecare, numai și în consecința acestui moment corelativ, Fuse, noul album al duo-ului britanic, merită o inimioară roșie – „What is left to lose? / Nothing left to lose”.        

Paul Breazu este jurnalist.