Despre rezistența la șocuri
● Algiers, Shook, Matador Records, 2023.
„Niggas don’t know how to act. / What is this?/ This ain’t hip-hop, / This ain’t punk rock. / You ain’t punk rock, / You ain’t hip-hop. / What is this? / What style of music do you play? / What kind of music do you play? / What do you call that music? / What genre is this? / How do you mix all these genres together? / Why do you mix all these genres together? / How do you do that? / Yeah, yeah, I see, it’s kinda like gospel-punk, / Soul-punk, soul-rock, doom-soul / What is this fusion? / Man, it’s more like confusion! / I like the punk but I don’t like the soul, / I like the soul but I don’t really like the punk. / It’s soulful, but why do you have to make it ugly? / Oh, you don’t even know what your sound is. / Nah nigga, you don’t know how to act!” Nu mai este nevoie s-o spun eu, Franklin James Fisher și-a punctat poziția într-un single din 2019, „Can the Sub_Bass Speak?”, în care formația americano-britanică Algiers se răfuia, citînd-o, cu o cronică deloc măgulitoare apărută în publicația Pitchfork, dar, mai important, își restatua poziția ideologică, parafrazînd un textemblematic al lui G.C. Spivak. Nu că ar fi fost vreun dubiu – cele două albume de pînă atunci, Algiers (2015) și The Underside of Power (2017), livrau și ele un mesaj amprentat politic –, dar piesa amintită mai devreme venea să contextualizeze definitiv și să întărească suportul estetic și identitar al grupului. Iar, după mine, puntea pe care a creat-o atunci nu s-a agățat integral de conținutul lui There Is No Year, LP-ul din 2020, ci parcă definitiv în această a patra operă de studio, numită Shook și lansată anul acesta, în luna februarie.
Apelul la colaborări artistice diverse – cu Zach de la Rocha, vocalistul din Rage Against the Machine, Big Rube, Backxwash, Nadah El Shazly, Samuel T. Harring, vocalist în Future Islands, printre alții – aduce un polisemantism și mai brizant noii muzici a formației Algiers. Intervențiile și vocile astea îi adaugă structurii albumului propriile materialități și tonuri, fragmentîndu-i și conturbîndu-i o liniaritate oricum fragilă în interpretarea dintotdeauna a grupului cu rădăcini în Atlanta – iar ăsta e, la rîndul lui, un gest încărcat politic. Paradigmatic, într-o strofă și un refren, pe o cavalcadă technopunk în care chitara imprimă modulații orientale, De la Rocha își scuipă ficații – „This is a relapse, what it be God? / No rehab for my jihad, a rapture in a grief storm, / Time on my neck and it be gone and my peace torn in an alley, / Abandoned and murdered than reborn in a beat form” – într-o repriză care nu poate fi frînată nici măcar de ecoul teribil al lui Fisher. „Time is over”, spune el, și aproape că nu știi dacă apocalipsa e pe cale să se sfîrșească sau să înceapă dacă n-ai fi sigur că asta e din nou o muzică a rezistenței, a protestului, a reacției cu adrese clare, injustiția socială, brutalitatea poliției („Bite Back”), patriarhatul ca sistem social („A Good Man”), rasismul instituționalizat. o denunțare a violenței produse de imperialism asupra marginalilor, oprimaților, „subalternilor” („Cleanse Your Guilt Here”, „Momentary”), ca să folosesc formula lui Antonio Gramsci, cea care l-a și inspirat pe Spivak în textul amintit mai devreme.
Algiers va concerta pe 4 octombrie la Control Club, în contextul aniversării a cincisprezece ani de existență a clubului bucureștean. În programul evenimentului vor mai performa, în zilele de 5, 6 și 7 ale aceleiași luni, The Wedding Present (Marea Britanie), La Femme (Franța) și YIN YIN (Olanda).
Paul Breazu este jurnalist.
