Cel mai vechi
● Festivalul Posada Rock, Cîmpulung Muscel, 1-3 septembrie 2023.
Scrisoarea lui Neacșu de la Cîmpulung îl avertiza pe judele Brașovului asupra trecerii turcilor prin Țara Românească, rămînînd pe vecie în manualele noastre școlare. Chiar dacă rîndurile de față nu vor avea același destin, avertizez prin această epistolă asupra nivelului de colesterol pe care îl provoacă pizza musceleană pe care încerc să o diger într-o tavernă din Cîmpulung plină de rockeri flămînzi – cei care n-au încăput se vor mulțumi cu merdenele de la cofetăria „Iepurașul“, o aruncătură de băț mai încolo. Ne-am strecurat și unguri, și turci, și alte nații la Posada Rock, de data asta întîmpinați cu ospitalitate și bulz, nu cu bolovani ca pe vremuri. Fălcile de metaliști forjate de cele mai puternice refrene mușcă direct din bulz întinzînd fire elastice de brînză fierbinte, substanța vitală a regiunii.
E unul dintre festivalurile rock din țară la care n-ajunsesem, deși e cel mai vechi – atestat istoric drept concurs muzical încă de pe vremea comunismului, incluzînd de cîțiva ani un program de recitaluri internaționale cu grupuri care se întorc amintindu-și de locuri și de ce or fi mîncat pe aici. Din ce s-a vociferat pe scenă, cel puțin suedezii Soen, danezii Royal Hunt și bulgarii Last Hope și-au amintit vizitele precedente la Cîmpulung și au salutat caracterul inimos al evenimentului – nici prea mic, nici prea mare, confortabil sub aspect logistic, bine strunit sub aspect tehnic, cu un public cu preferințe clasiciste, în consecință implicat emoțional și răsplătit cu bis-uri interminabile.
Programul a fost întotdeauna dominat de trupe consacrate în anii de glorie ai revistei Heavy Metal Magazine – pe lîngă sus-pomeniții, anul acesta i-am mai prins pe Carcass, Sodom, Crematory, Cryptosis (cui îi pasă de aceste nume le cunoaște deja), unii veterani ai scenei românești (L.O.S.T.) și tradiționalul concurs de tinere talente, din care m-am limitat totuși la a urmări premianții. Au avut parte de lauri redneck-metalul oltenesc al craiovenilor Crimena, jucăușenia funk a proaspeților The Groovy Bastards, rebeliunea de inspirație optzecistă a Leather Brigade și, în fine, confirmarea că Timișoara a fost mereu cu un pas în față, marele premiu – Diluvian Collapse, care s-ar descurca onorabil în deschiderea oricărei trupe americane de metalcore modern. Sigur, încă ne luăm după alții, dar ne luăm după mai mulți, nu mai sîntem în situația de a avea zece versiuni Paradise Lost românești, ci o competiție autentică în a surprinde și a combina influențe.
Concursul a fost generos premiat, inclusiv cu oportunități de înregistrare-promovare altfel dificil de accesat de către debutanți – El Studio, continuator al studioului regretaților Goodbye to Gravity, au devenit parteneri-cheie pentru astfel de burse de creație. Ediția a fost rotunjită și cu lecții de chitară oferite de Cristi Gram (Pasărea Rock, Phoenix), în cadrul unui proaspăt lansat proiect cultural-educativ, „Școala de Rock Cîmpulung”.
Prefer oricînd festivalurile de provincie (geografică și stilistică) față de megaconcertele bucureștene cu presiune socială (Guns’n Roses, Bon Jovi etc.). Ca să parafrazez o idee (neo)marxistă, nimeni nu merită să se îmbogățească din muzică. Totuși, numărul festivalurilor rock/metal de la noi a explodat – în această vară, rockerii aveau posibilitatea să dedice fiecare week-end unui astfel de eveniment, competiția pentru atenția acestui segment de public se ascute. Unele festivaluri își definesc un contur ideologic-tematic (pentru motocicliști, pentru daci liberi, pentru firile gotice ori blues), Posada Rock nu arată încă o opțiune în acest sens, însă probabil cel mai important lucru pe care îl oferă e concursul-rampă de lansare cu recompense tot mai motivante pentru scena autohtonă.
Aron Biro este autorul blog-ului https://aronbiro.blogspot.com.
