Voci umane, voci artificiale
# Lee Gamble, Models, Hyperdub, 2023.
Cîndva la început de noiembrie, pe X, fosta platformă socială Twitter, muzicianul britanic Lee Gamble se destăinuia urmăritorilor: „Am început să lucrez la Models în perioada în care taică-miu era pe moarte. Ideea unei voci care se pregătește să părăsească spațiul fizic, care nu mai e aici, dar poate fi percepută ca un soi de aura, a devenit esențială pentru noul album. Fără îndoială, lucrul ăsta s-a datorat în mare parte celor ce se întîmplau cu mine din punct de vedere emoțional atunci”. Lansat în octombrie de label-ul lui Steve Goodman, alias Kode9 – adică Hyperdub –, Models are un decupaj aparte în discografia oricum cvasi-experimentalistă și agnostică a lui Gamble, autor care forjează constant limitele muzicii și culturii rave & techno și ale clubbing-ului contemporan, într-o bună tradiție britanică, pornită cumva din observațiile binomului Mark Fisher – Simon Reynolds despre detritusurile memoriei, relația dintre analog și digital, nostalgia în contextul invaziei angoasante a infoculturii și a noului spațiu (meta)social. Concret, LP-ul proaspăt lansat este rezultatul unui proces în care a fost creată o sumă de voci prin intermediul machine learning-ului, prin stimularea unei rețele neurale, un fel de creier artificial care are capacitatea de a învăța și a interacționa cu mediul, și prin colaborarea cu un programator de AI din Statele Unite. La baza procesului au fost patru modele vocale – unul dintre ele, al lui Lee Gamble – care, „antrenate” continuu, au devenit altceva, s-au desprins de corpurile inițiale, s-au autonomizat, devenind protagonistele pieselor de pe Models. Dar cum o spunea într-un interviu recent pentru cunoscutul blog Passion of The Weiss, Gamble a fost interesat mai degrabă de un teritoriu experimental, incipient al acestor procese și procesări: „Am sentimentul că, în cazul tehnologiei de simulare a vocii umane, sfîrșitul jocului va veni cînd nu vei putea face diferența între vocile AI și cele umane. Atunci nu mi se va mai părea un lucru interesant. Faptul că ce mi-a ieșit mie sînt niște voci hîrșîite, indescifrabile, abrazive și că ele pot produce un non-limbaj, ca la Elizabeth Fraser sau ca în mumble rap, pe care nu-l poți descifra, dar care produce emoție și narațiune, m-a făcut dornic să explorez asta”. Pînă la urmă, concluziile artistului din Birmingham pot fi echivoce. Sînt ele voci umane, în contextul în care unele chiar pornesc dintr-un astfel de punct? Le-am putea numi ca fiind dezumanizate printr-o lungă intermediere tehnologică ce vrea, paradoxal, să le aducă aproape de uman? E asta o retorică plauzibilă, dar, în economia acestui LP, ele funcționează mai degrabă ca niște texturi bizare, fantomatice, care completează o repriză avantpop de nu mult peste douăzeci de minute, trimițînd către psihedeliile hipnagogice ale anilor 2010 și vaporwave, și care transmite, cum spunea Gamble mai sus, și emoție, și narațiune.
Paul Breazu este jurnalist.
