Post-tradiții în jazz
● Vincent Peirani, Jokers, ACT, 2022.
● Pedro Martins & Michael Pipoquinha, Cumplicidade, no label, 2020.
Turneul lui Vincent Peirani care trece și pe la noi va rămîne în memoria oricui se nimerește pe acolo drept o fuziune sonoră și stilistică deosebită. Acordeonul nu e un instrument pe care-l asociem cu avangarda și jazz-ul, ci mai degrabă cu vreun taraf sau vreo șansonetă franțuzească, cu folclorul sau clasicismul. Au și acestea un rol în formarea lui Peirani, care a studiat muzica pe malurile Senei și a cîștigat premii importante de acordeon clasic înainte să se apuce de jazz; acum însă instrumentul său are alte utilizări.
Kimmo Pohjonen a demonstrat că instrumentul oferă un spațiu de inovație insuficient explorat, însă puțini i-au urmat exemplul. Nu știu dacă e instrumentul dificil sau nu se potrivește cu imaginea pe care și-o cultivă jazz-ul. Poate fi întîlnit la limita tradiționalului, la frontierele gypsy jazz sau klezmer, dar mai rar într-un trio post-jazz. Peirani dă curs provocării lui Pohjonen de a asocia acordeonul cu o atitudine rock’n’roll, însă stilistic se mișcă în alte zone decît primul, adesea în asocieri cu artiști din portofoliul ACT.
Casa de discuri ACT are un public fidel la noi, iar din portofoliul respectiv am prezentat aici și cîteva albume pe care Peirani a avut o prezență secundară, vezi acompaniamentul pentru Youn Sun Nah. Vedem acum și ce poate în rol de lider al propriului trio: pe de o parte versiuni cover după rockeri (în concertele sale se aud preluări de la Led Zeppellin, Marilyn Manson, Kate Bush) pentru a înlesni primul contact, tranzitînd mai apoi spre un sortiment de jazz intim cu ajutorul italo-parizianului Federico Casagrande la chitară (absolvent Berklee) și israelo-americanului Ziv Ravitz la tobe.
Găsim structura respectivă nu doar în concerte, ci și pe albumul Jokers – titlul sugerează că piesa de deschidere „This is the New Shit” (Marilyn Manson) e o ironie, însă gluma se îngroașă mai tîrziu cu compoziții Trent Reznor și Bishop Briggs. Rămîne și loc pentru compoziții originale Peirani/Casagrande – la ascultări repetate, după ce depășim criteriul familiarității fredonabile, se dovedesc a fi cele mai plăcute.
Vom mai primi curînd și vizita prodigiosului june brazilian Pedro Martins – abil practicant al genurilor tradiționale braziliene altoite peste jazz, recrutat după cîștigarea concursului de chitară la Montreux de către Kurt Rosenwinkel (care ne vizitează și el separat), contributor pe materiale recente ale lui Eric Clapton și Brad Mehldau.
În paralel cu proiectele în care se însoțește cu celebrități care ajută la a-i propulsa numele, Pedro Martins a început să aibă și inițiative mai personale, dintre care mi-a atras atenție colaborarea cu alt copil-minune al jazz-ului (afro)brazilian, basistul Michael Pipoquinha. Albumul lor Cumplicidade e exact ce sugerează titlul, complicitatea a doi tineri recrutați încă din adolescență de veterani jazz/rock încercînd să se descurce singuri, să se impună ca talente autonome. Fiecare dintre ei are și materiale solo interesante, însă alăturarea vine cu ceva deosebit, în special prin selecția pieselor și a surselor obscure de inspirație – o colecție didactică de nuanțe și nișe braziliene: choro, samba, folk de mandolină și acordeon. Compozițiile alese pentru reformatarea chitară-bas provin din profunzimea istoriei muzicii braziliene a veacului trecut, cu preluări după veterani ca Dominguinhos, Cartola (echivalentul de la ei al lăutarilor noștri), ori după pionieri ai tranziției dinspre folk spre jazz precum Dori Caymmi și Hermeto Pascoal. Așadar conținutul e un omagiu academic din partea unor foști studenți străluciți, cu pregnant specific regional ce se așteaptă descoperit de lumea largă.
Pedro Martins & Michael Pipoquinha și Vincent Peirani vor concerta în Club Control din București pe 27 februarie, respectiv 20 martie.
Aron Biro este autorul blog-ului https://aronbiro.blogspot.com.
