La apusul indie rock-ului milenial
● Arctic Monkeys, The Car, Domino, 2022.
Cîndva, prin 2005-2006, în vremurile de început ale Web 2.0 și-n protoistoria așa-numitului Internet social, o formație din Sheffield producea un nemaipomenit – de la Oasis încolo – buzz. Se numea Arctic Monkeys, venea tot din nord, precum grupul fraților Liam și Noel Gallagher, și era formată din patru tineri abia-abia ieșiți din adolescență. (Aici se poate termina, pînă la urmă, și comparația cu comboul emblematic al dubioasei perioadei lad culture a indie-ului britanic.) Anticipat de un single explodant pentru topurile engleze, dar mai ales pentru canalele de diseminare ale acelui moment foarte particular, „I Bet You Look Good on the Dancefloor”, albumul de debut, Whatever People Say I Am, That’s I Am Not, livra un pachet fluent și exotic de influențe – de la Black Sabbath la The Libertines, via orice formație indie din anii ’60, ca să păstrăm doar ascendența britanică –, completat de lejeritatea compoziției și de șarmul frontman-ului Alex Turner. Pentru milenialii din a doua cohortă, oameni care puteau să apese cu ușurință pe skip pentru, de exemplu, alde Pete Doherty și Alex Kapranos, Arctic Monkeys putea fi în mod definitiv acea trupă indie rock.
Și poate că a și fost, în contextul în care aproape întregul eșafodaj al jumătății și sfîrșitului de ani 2000 a cedat pe ici, pe colo sub diverse presiuni, de la criza industriei muzicale la criza economică globală și modificarea accelerată a peisajului politic și cultural. Într-un fel, în toți acești ani trecuți din 2006, anul lansării lui WPSIATIAN, grupul lui Turner a navigat fără mari probleme undeva la linia orizontului milenial. Arctic Monkeys a continuat să producă rar și relativ neregulat albume decente și nememorabile, „dînd cu bidineaua – cum spunea Mark Fisher într-un interviu din 2014 pentru revista Crack – peste tabloul timpului cultural și apăsînd necontenit pedala eternei reîntoarceri și atemporalității rock-ului”. Formația asta nu a ieșit nici o secundă dizgrațios în decor, nu și-a schimbat niciodată casa de discuri și nu a dispărut intempestiv dincolo de acea linie a orizontului amintit, cu excepția foarte anticipabilă a unei pauze de vreo trei ani, între 2014 și 2017, parcă intenționat croșetată pentru a-și delimita cum trebuie viața de dinainte și de după cel de-al patrulea album de studio, AM. Și pentru a se reloca pașnic la Los Angeles.
Ca și Tranquility Base Hotel & Casino, LP-ul revenirii din anul 2018, cea mai nouă operă Arctic Monkeys, The Car, se revendică unei fotografii „de maturitate”. Cîndva în acel interval de trei ani, dar și în cei aproape patru ani de după lansarea lui TBHC, grupul englez și-a recalibrat sound-ul și clasorul referențial, renunțînd, normal, la bravadă (citește rock!) și la acel acroșaj ritmic ultradinamic din prima perioadă pentru Atmosferă. Cu A mare. Alex Turner învățase oricum în vremea aia să-l întruchipeze și mai bine pe optzecistul David Bowie; mai mult, chiar descoperise trucul prin care un LP Arctic Monkeys putea să devină bine-mersi un fel de album solistic pentru el. Cumva, ce a reușit totuși să treacă dincolo au fost textele – ele și-au păstrat și subtilitatea, și acea concretețe inițială, și familiaritatea, și afișajul intimist cvasiindiscret. The Car e o afacere aproape identică cu Tranquility Base Hotel & Casino, dacă dăm deoparte diferențele de nuanță conceptuală: unde cel de-al doilea picura suspans sonor în baroca tramă science-fiction, primul intră de-a dreptul apăsat pe un instabil teritoriu soul. Fiind un pic salvat de la plicticoșenie, pînă la urmă, tot de umorul amărui precum ciocolata al lui Turner, ca în „Sculptures of Anything Goes”: „Puncturing your bubble of relatability / With your horrible new sound”.
Paul BREAZU este jurnalist.
