MUZICĂ

Lansat în anii ’90, grupul a căutat numitorul comun între Einstürzende Neubauten și Public Enemy, inspirînd o preocupare pentru ingineria sonoră ce avea să distorsioneze semnificativ hip-hop-ul douămiist.

„Fungal City” devine într-un fel portalul de decriptare a unui LP pe care Björk ajunge adesea să se citeze pe ea însăși, trasînd limitele unui LP care de prea multe ori vrea să epateze.

Ambele au boicotat cel puțin cîte un eveniment în care Trump a încercat să se asocieze electoral cu scena country, dar mai mult decît asta ar trebui să conteze excelentele lor albume recente.

Dezbrăcat de pompa, efervescența și galvanitatea primelor opere discografice ale The Mars Volta, noul album poate fi o ecuație cu prea multe necunoscute pentru vechii fani, dar are caracter și culoare.

Am crescut cu minciuna persistentă că ultimele inovații muzicale s-ar fi realizat în anii ’70.

Reset, albumul creat de Panda Bear și Sonic Boom, a fost lansat pe 12 august de casa de discuri britanică Domino.

Tears for Fears, celebri pentru răsunătorul succes „Shout” al epocii Thatcher, dar și pentru chica optzecistă pe care o promovau la vremea respectivă, ar părea că se relansează a doua oară după 18 ani de absență, însă reformarea propriu-zisă a avut loc cu ocazia albumului precedent, din 2004.

Așa se face că cel mai proaspăt release, Boulder Blues, înregistrat între 2020 și 2022 în Israel, Marea Britanie, Mexic și Germania – locurile în care trăiesc astăzi cei nouă componenți ai grupului și muzicienii invitați la conceperea noului album –, conține toate detaliile plastice amintite

Vara aceasta festivalurile de jazz cu tradiție din zona Clujului (Jazz in the Park, Smida Jazz) plusează cu programe mai spectaculoase și expansive.

Mișcarea #MeToo a avut interesante efecte colaterale, unul dintre acestea e valul de trupe dark-rock invocînd condiția magic-răzbunătoare a femeii.

Albumele Meshuggah se folosesc de ritmuri sfredelitoare și o voce metal lătrată pentru o poziționare comercială cît de cît coerentă măcar pentru comunitatea metal, un ambalaj ce permite prezentarea live și pentru cei mai puțin interesați de identitatea chitaristico-matematică a lui Thordendal.

Considerate atunci prea bizare, vor fi lansate, din nou, 30 de ani mai tîrziu, devenind un fel de dioramă a felului în care a putut naviga o fabuloasă formație uitată a anilor ’80 prin soundscape-ul începutului deceniului următor.

Nu ne-am lămurit încă dacă există un gen muzical LGBT, ori dacă ideea de gen mai are vreo noimă în general, însă sesizăm o propagare a sexualității alternative în zone muzicale conservator-tradiționaliste asociate identitar cu bigotismul, cu electoratul lui Trump, cu viața lipsită de dileme.

De la premiul acela neașteptat și pînă astăzi, Kendrick Lamar a fost mai degrabă absent.

Grimus ies din pandemie cu un album în limba maternă ce le oferă mai mult spațiu de manevră pentru poezie.

Pe MNB, scriitura muzicală a lui Boiangiu are cîrlig – e un LP cu multe ricoșeuri tematice, sărind zglobiu de la una la alta.

Gărîna. În materie de legende care eludează genurile, concertul Soft Machine s-ar putea să fie cel mai important concert al vremurilor recente pe teritoriul nostru.

Melanjul acela brizant de muzică și politică este transplantat de cei doi Vylani și pe cel mai nou album al lor.

Danezii Efterklang se aventurează prin părțile noastre să-și prezinte cel mai recent album, cu adevărat unul de primăvară, încărcat de candoare și speranță, în contrasensul mersului mondial al lucrurilor.

LP-ul lansat în luna martie a acestui an e deopotrivă captivant și entertaining, ludic și profund, absurd și (auto)reflexiv.

Schnellertollermeier e pentru fanii preciziei elvețiene, însă o variantă mai brutalistă (în sensul din arhitectură) decît alți elvețieni pe care i-am prezentat drept creatori de muzică metronomică –  Ronin, Sonar etc.

Pare mai degrabă o combinație aproape reușită de Gavroche și Oliver Twist, ajuns astăzi la 43 de ani, lecuit de ceva veme de droguri, aparent sătul de viața supravoltată din trecutul nu foarte îndepărtat și probabil rușinat de faptul că ultima lui trupă de acompaniament se numea The Puta Madres.

Cutia de bijuterii a rockerului român se poate îmbogăți cu un nou proiect memorabilia, omagiu adus uneia dintre figurile pop-rock proeminente cu care a crescut generația mea.

Stromae aducea în muzica momentului un paradoxal balans între optimismul imprudent al unui pop house exotic, în care sound-urile ieșeau pur și simplu în afara Occidentului stereotipal, și pesimismul actualității.

Am nimerit peste două albume de dragoste recuperată, poate tardivă, ale unor muzicieni care au absentat ceva vreme și li s-a simțit absența.

APTBS a reușit să-și construiască și păstreze și o sofisticare stilistică, dar și o cadență onorabilă, lansînd albume la fiecare doi-trei ani.

Primii doi conduc organizația muzicală The Felice Brothers, de care al treilea s-a desprins în urmă cu mai bine de zece ani pentru grupul The Duke & The King, apoi pentru o carieră solo.

Te întrebi cînd și cum apare un nou val și dacă nu cumva am trecut de vremea postismelor.

Dub este o tulpină de muzică electronică eclozată din reggae, primenită în ecouri și reverberații pentru a obține un sound mai electro-artificial.

(Tumbl)R&B-ul gotic și narcotizat din anii mixtape-urilor de la începutul carierei s-a transformat astăzi în diverse shortcut-uri lucioase către cel mai revoluționar deceniu al pop-ului.

Am fost luat pe nepregătite de avalanșa de talente pe care nu le știam, membri ai cooperativei muzicale Jam Circle, reunind opt trupe într-un mega-jam session semipremeditat.

O ilustrată vintage, colorizată și circulată, purtînd ștampila celei ce a fost cîndva poșta Regatului Sîrbo-Croato-Sloven, devine foarte transparentă pentru revendicările universului sonor al cîntecelor care stau dedesubt.

Se cuvine să ne întrebăm cine sînt Hendricșii și Jimmy Page-ii ultimilor 30 de ani.

Există cîteva albume referențiale ale istoriei locale recente, marcate fie de sound-ul lor, fie de faptul că au captat discursiv anumite perioade.

Democratizarea artistică adusă de digitizare, pentru a îngădui să facă muzică și celor care nu-s în stare să țină un instrument în mînă, a început cu epoca sintetizatoarelor, ducînd la o frustrare sistemică a absolvenților de Conservator, dar și la mega-festivalurile de muzică stroboscopică ce ne-au năpădit.

Formație nouăzecistă de britpop, aripa sensibilă și mai mult folk, trupa din Londra a alunecat, în decadele ce au urmat, într-un vertij aproape alt-prog.

O cutumă cu care industria noastră muzicală e mai puțin familiarizată se numește prin alte părți memorabilia, „sindromul colecționarului” ori e pur și simplu un simț al aniversării.

Printre beat-uri necomplicate și loop-uri idiosincratice, într-o mare de sunete nestructurate, aplecate-n afară, vocea lui Tirzah se insinuează calmă și leagă instantaneu totul.

Noul album mi-a îmbunătățit subit părerea despre Leprous; poate și datorită regiei clipurilor, producției sonore delicate, refrenelor mai captivante ca înainte.

Artiștii, muzica și sound-urile explorate par mai degrabă legate de un plan de marketing destinat împăcării tuturor ascultătorilor preexistenți și posibili ai band-ului californian.

Recent ieșit din adolescență, Christone „Kingfish” Ingram tocmai își încheie mandatul de copil-minune al genului.

Lumea a devenit o închisoare, pare a vrea să spună West, care-și asumă, totodată, și rolul eliberatorului.

Riverside ar putea fi cel mai important export prog-rock din istoria Poloniei.

Eilish și-a pierdut ceva din aerul acela imbatabil de rezistență la stereotipurile industriei pop.

Smida Jazz Festival se relansează vara asta în locația exotică de munte (apusean) care încearcă să reproducă rețeta succesului bănățean.

Înainte să fie revendicată de ideologia de gen și de Noua Revoluție Sexuală, imaginea androgină era asociată cu androizii și extratereștrii hermafrodiți, cu literatura science-fiction și muzica inspirată tematic/estetic de aceasta.

În anii ’60, muzica pop se redefinea la nivel global, iar noul curent profita de contextul politic și ajungea să contamineze și muzica românească.

Iunie nu e doar Luna Mîndriei, ci și a recenziei de „muzică LGBT” la Dilema veche.

Chitările aproape dezacordate s-au înmulțit, iar o vagă atmosferă de cosmic rock șaptezecist impregnează din cînd în cînd  cursul unei muzici mai personale, mai consistente și mai provocatoare decît ar putea să lase vederii (sic!) o primă ascultare.

În competiție de ambiții cu Jack White, Dan Auerbach e celălalt mogul al blues-rock-ului modern, recuperator de comori, producător neistovit și specialist în apropriere culturală.