În sus sau afară
● $uicideboy$, Sing Me a Lullaby, My Sweet Temptation, G59 Records, 2022.
● Dälek, Precipice, Ipecac, 2022.
Nici hip-hop-ul nu se simte grozav în perioada asta, deși nihilism-mizantropia celor de la $uicideboy$ capătă statut de normalitate în contextul actual al necrofiliei belicoase din presa „quality” est-europeană. Sigur, $uicideboy$ nu-s est-europeni și nu cîntă pentru noi, doar se întîmplă că am ajuns noi involuntar, ca societate, în sfera lor narativ-estetică, frăgeziți prin poze comentate asiduu cu tancuri și morți spectaculoase, ce domină canalele de presă. Doar că la noi li se zice „știri”, „dreptul de a fi informați”, în timp ce, la ei, în videoclipul „Matte Black” e un teribilism propovăduitor al dreptului de port-armă și de port-Xanax, cu unele justificări post-traumatice privind tragedia Katrina (trupa e din New Orleans). Și, ar adăuga părinții îngrijorați, un oarecare grad de periculozitate socială sugerat de versuri de digerat pentru cine nu a crescut în miezul culturii trap, unde se împletesc narcisismul cu nihilismul – legenda spune că numele trupei vine de la promisiunea membrilor că se vor sinucide dacă nu reușesc să dobîndească faimă și succes (au reușit).
La noi s-a importat firav acest filon, prin underground-ul trap mai cunoscut de către liceeni decît de presa muzicală; va crește așa cum au crescut și $uicideboy$, la adăpostul nebăgării în seamă de către adulții care expediază subgenul drept o toană adolescentină. Ceea ce detașează această subcultură de hip-hop-ul tradițional este pervertirea misiunii sociale tradiționale a genului și disocierea de comunitatea african-americană, reorientîndu-se spre pătura socială peiorativ etichetată „white trash” – numeroase trupe de gen s-au născut din familii de imigranți albi din SUA respinși de localnici și de minoritățile rasiale, captivi în acea categorie de venituri care inspiră eticheta „necroliberalism” cultivînd un instinct de conservare comparabil cu al cîinilor vagabonzi. Eminem a dat cîteva indicii vagi cu privire la acea subsocietate, punînd totuși charisma proprie și ambițiile comerciale în fața esenței, dar cred că a dat totuși un imbold generației din care au crescut $uicideboy$.
Deși mai abrazivi și cu o abordare DIY în designul sonor (discografia trupei a fost multă vreme disponibilă doar pe casete), pe noul album remarcăm că succesul vine cu un oarecare compromis, un plus de politețe în sound și în titlurile noului album (prin comparație cu debutul I Want to Die in New Orleans). Cine nu e atent la versuri ar putea percepe noul material drept plăcut, condus de cadența neagresivă a trap-ului și un fundal electronic elegant – cuplul de verișori Ruby da Cherry și $crim nu mai înregistrează în rulota părinților, sînt acum în Billboard, colaborînd recent cu membri Korn ori Blink-182. În subsocietatea necroliberală „white trash” există doar două traiectorii: în sus sau afară.
Al doilea album recomandat în acest spirit vine de la Dälek, alt duet de hip-hop atipic și poate o influență mai puternică asupra scenei din care provin $uicideboy$ decît a fost Eminem. Lansat în anii ’90, grupul a căutat numitorul comun între Einstürzende Neubauten și Public Enemy, inspirînd o preocupare pentru ingineria sonoră ce avea să distorsioneze semnificativ hip-hop-ul douămiist. Le-a atras colaborări din variate genuri, în special din avangarda rock – cu Mike Patton (care îi păstorește la casa lui de discuri) sau Tool (chiar pe acest album). Nu e cel mai bun material al trupei, pare mai interesat în a fi atmosferic și repetitiv-cugetător, cu versuri distopic-abstracte mai degrabă decît sociale, dar e potrivit pentru un prim contact cu acești veterani ai hip-hop-ului experimental.
Aron Biro este autorul blog-ului https://aronbiro.blogspot.com.
