Fericiții frați Felice
● Simone Felice, All the Bright Coins, Chrysalis Records, 2022.
● The Felice Brother, From Dreams to Dust, Yep Roc Records, 2022.
Tot scormonind după muzici care să mă transporte departe de răfuielile ideologice moderne am descoperit clanul Felice – frații James, Ian și Simone. Primii doi conduc organizația muzicală The Felice Brothers, de care al treilea s-a desprins în urmă cu mai bine de zece ani pentru grupul The Duke & The King, apoi pentru o carieră solo. Recomand aici cel mai recent album al său, la pachet cu cel mai recent album al fraților-rivali – alăturarea sugerează că drumurile lor trebuia să se separe, se poate invoca proverbiala diferență de personalitate. Le-ar fi folosit comercial dacă așteptau să mai acumuleze faimă – așa e doar o bîrfă trecătoare, nu e Waters plecînd de la Pink Floyd, nu face nici măcar cît despărțirea lui Abi Talent de Selly.
Plecarea lui Simone a fost inevitabilă, pe cînd începea să se facă auzit ca prozator și poet. Cariera sa muzicală solo pare să existe mai degrabă în slujba ambițiilor beletristice decît a celor instrumentale. Producția noului album e concepută „la persoana întîi” prin care vocea artistului ocupă imediat volumul din camera unde e ascultat, cu versuri autobiografice, puternic localizate în spațiu-timpul vieții artistului. În trupa principală, Simone a fost de obicei toboșar, unul din cele mai puțin solicitante posturi în folk, contribuind însă și cu poezia intimă pe care apoi a luat-o cu el. Proiectînd masculinitate fragilă, o imagine de lup singuratic, folkistul se alcătuiește pe sine din bucăți de Bob Dylan, Neil Young și cîte ceva din fabulele lirice ale baladistului Nick Cave. Piesele alternează cu interludii recitative, un fel de psalmi care n-ar avea același impact în formă cîntată, iar chitara are o prezență minimalistă, de decorare a elocinței vocale. Nobelul lui Bob Dylan a trezit ambiții într-o nouă generație de folkiști ai satului american. Apelînd mai mult la emoțiile ascultătorului decît la vreun simț tehnic, albumul confirmă caracterizarea pe care artistul o evocă din propria adolescență: „Not the best singer, not the most gifted musician, but the kid could tell ghost stories”.
The Felice Brothers fără Simone seamănă pe alocuri (pe vreo două balade), dar e mai degrabă altceva. Se cîntă despre climă și economie, despre diferența dintre moarte și extincție, despre miliardari care zburdă prin spațiu în timp ce oameni de rînd așteaptă la coadă la psihanalist, întrebîndu-se de ce mor albinele. Se cîntă despre gloria apusă a lui Jean-Claude Van Damme și a lui Kurt Cobain, despre Hegel „the beautiful son of a bitch” și despre Proust „drinking a drink black as ink”. Grupul se prezintă ca o sectă de prozeliți ai lui Kerouac pronunțînd sentințe și referințe literare nu întotdeauna ușor de elucidat. Influența intimă a fratelui Simone Felice e sesizabilă totuși în interludii – într-un autonecrolog, fratele Ian Felice se dovedește un poet la fel de competent, însă mai aplecat spre ironii decît spre stafii, chiar cînd își imaginează propria înmormîntare: „Avoider of eye-contact / Never once named employee of the month / His body has been prepared for entombment”. Comparativ cu albumul solitar al fratelui rătăcit, aici sînt sporadic invitate trompete, pian și instrumente country-rock ce schimbă tonusul de la o piesă la alta.
The Felice Brothers au debutat în urmă cu douăzeci de ani în stațiile metroului din New York, cu o pălărie pentru mărunțiș la picioare. Nu știu dacă au ajuns departe – prezența în această rubrică nu e un indicator de popularitate –, dar recent am cîștigat un pariu privind nominalizările Grammy (vezi cronica despre Shemekia Copeland și Kingfish Ingram), așa că avansez profeția că un proiect sau altul al fraților Felice va ajunge acolo curînd.
Aron Biro este autorul blogului https://aronbiro.blogspot.com.
