Eroi
● Oigăn, Antimaterie, Supersomnic Records, 2022.
● Grimus, Abandonic, Audiosama Records, 2022.
Rock-ul alternativ românesc e un bastard care s-a zbătut pentru a i se recunoaște drepturile – dificultățile venind nu neapărat din partea publicului (care a îmbrățișat chiar și cele mai rudimentare forme ale genului), cît din partea trupelor convinse cîndva că pasiunea și tenacitatea imitării ar fi fost suficiente. Genul s-a născut la noi din exuberanța MTV cu care eram frăgeziți după Revoluția din 1989, programul muzical de atunci asociindu-se cu emoția libertății și bucuria plagiatului involuntar, plăcerea de a ne imita noii idoli. Deși avuseserăm în generația Timpuri Noi un teren bine pregătit, ai noștri își doreau să devină noii Deftones, Coldplay ori Radiohead. Artiștii cu prezență de spirit au realizat pînă la urmă că nu sînt neapărat născuți în locul greșit și că de la rock-ul alternativ românesc lumea se așteaptă să fie românesc, iar meseria trebuie furată în aspectele tehnice și tehnologice – ajutor venit de la producătorii occidentali scormonind prin estul Europei după talente nefructificate. Adam Whittaker e unul dintre eroii anonimi ai rock-ului alternativ românesc care, într-o fericită combinație cu talentul efervescent al tinerilor (pe atunci) Grimus, au redefinit standardele scenei aproape peste noapte, generînd panică și împingînd scena alternativă să-și revizuiască dicția, tonul și tematica.
Deși s-au descurcat mai bine decît alții și în engleză, Grimus ies din pandemie cu un album în limba maternă ce le oferă mai mult spațiu de manevră pentru poezie – o concluzie la care se întorc mulți aventuroși într-un gen care, o arată toate evidențele, a fost mereu sub ochiul critic al fetelor de la filologie. Sînt sesizabile modificări stilistice, stîrnind emoții particulare ale perioadei în care a fost compus materialul, cele din sfera anxietății pandemiei și izolării. O parte din sarcinile vocale sînt preluate de chitaristul Vali Rauca, mai potrivit pentru piesele mohorîte de energie scăzută care dau miezul albumului. Nu lipsesc însă nici refrenele contagioase cu potențial arena rock ale lui Bogdan Mezofi, iar combinația sugerează că, voluntar ori la sfatul producătorilor, trupa a fost atinsă de influențe Muse ori Kscope (Steven Wilson, Pineapple Thief etc.). Materialul se distanțează destul de radical de cele instigatoare de petreceri (debutul, să zicem); nici membrii trupei nu mai sînt juni în căutare de concursuri pe care să le ia pe sus, s-au ridat, iar albumul are funcția unui machiaj peste faciesul provocat de pierderile pandemiei.
Alt erou al istoriei invocate aici, ieșit tot cu un album de celebrare amară post-pandemie, e Eugen Nuțescu, oficiind un ceremonial cu piese intitulate după disciplinele programei școlare – „materii” cărora li se contrapune titlul albumului Antimaterie, un fel de reformă a învățămîntului dacă tot e la modă.
Dacă Grimus au beneficiat de lecții și proceduri așternute de specialiști în calea talentului, Oigăn e dintre autodidacții care au experimentat pe pielea proprie și pe a publicului, scriind și revizuind la curricula rock-ului nostru alternativ încă de la începutul anilor ’90, implicat într-un număr de proiecte comparabil cu al miniștrilor Învățămîntului, cărora poate le e închinat acest album. Poposind după un lung drum prin Talitha Qumi, Kumm, Moon Musem, Robin and the Backstabbers, Oigăn se află într-un punct solo-central al carierei, asumîndu-și rolul de diriginte coordonator al unui comitet de specialiști care fac din album o acreditare simbolică a istoriei alternativului românesc: Adrian Despot (Vița de Vie), George Gîdei (Travka), Mani Gutău (Urma), Nick Făgădar (Luna Amară), Dan Georgescu (byron), Jurjak, Lucia, actrița Ana Ularu și colegii din proiectul Moon Museum (Mihai Grama, Ami Crișan).
Aron Biro este autorul blogului https://aronbiro.blogspot.com.
