O admirabilă excavare
● Various Artists, Hai noroc! Garage, Beat and Pop Artifacts from Romania, 667 Records, 2021.
În anii ’60, muzica pop se redefinea la nivel global, iar noul curent profita de contextul politic și ajungea să contamineze și muzica românească. Dominat de chitări electrice și constituit mai degrabă ca o imitație britanică a rock’n’roll-ului american, dar și de șarjele radicalismului pop șaizecist, stilul beat se răspîndea cu viteza fulgerului în toată lumea. În România, la începutul începuturilor, o generație întreagă de muzicieni fixa momentul inițiatic în împrumutarea și articularea locală a genului prin difuzarea în cinematografe, în 1962, a filmului britanic The Young Ones, în care apăreau Cliff Richards și formația The Shadows. Acesta este, cu certitudine, doar mitul fondator. „Formațiile de chitare electrice”, cum erau numite în epocă, încep să apară în medii liceale, studențești și muncitorești ca efect al undei pornite din criza și critica modelului occidental. Încă de la sfîrșitul anilor ’50, muzica începuse să sintetizeze socialul și politicul, această cultură devenind, așa cum scria Mark Fisher într-un articol din 2013 pentru e-flux.com, „zona în care drogurile, noile tehnologii, (science) ficțiunile și mișcările sociale au putut să se combine pentru a produce reverii despre viitor – flash-uri expresive ale unor lumi radical diferite de ordinea socială a acelui moment”. Era un timp al speculațiilor utopice, ca să comprim aici cuvintele unui Herbert Marcuse, iar stînga (și, prin extensie, regimurile de stînga) – pînă ce a ajuns să fie blocată de „apoteoza ulterioară a «realismului» de dreapta, care a provocat nu doar distrugerea acestui vis foarte particular, dar și suprimarea funcției proiective a culturii populare în sine” – își avea momentul ei.
În Rock sub seceră și ciocan. Prima parte din cronica muzicii rock în România, cartea sa din 2016, Nelu Stratone povestește: „Pasiunea pentru muzică era cea care lega ca un magnet grupurile de tineri. Invitațiile colegilor de liceu, de facultate, de uzină sau ale prietenilor din cartier erau suficiente motive pentru a te apuca de cîntat într-o formație, astfel că numeroși tineri elevi, studenți sau muncitori, mulți dintre ei fără nici o pregătire prealabilă, începeau repetițiile sperînd că vor reuși să cînte în trupă, sub îndrumarea vreunui instructor cultural, a unui bătrîn jazzman sau a unui instrumentist din fanfară. (…) Repertoriul (…) cuprindea multe improvizații spontane sau reproduceri «după ureche» ale unor piese ascultate accidental la un post de radio sau la jukebox-urile care împînziseră la un moment dat cluburile și restaurantele din România”. În cuvinte mai puține, noua cultură a tinerilor, valul occidental pe creasta căruia s-a urcat la un moment dat The Beatles și care va produce și evenimentele din anul 1968, și fenomenul contracultural hippie, și altele, ajungea aici, acompaniată de – ca să folosesc două cuvinte golite de sens prin uzaj – un „dezgheț” și o „deschidere”. Formații de beat străine aveau concerte în România, se traduceau în română cărți ale „tinerilor furioși” britanici, se distribuiau filme de Lindsay Anderson. Criticul și istoricul de artă Adrian Guță încerca să capteze esența acelei perioade într-un articol din 2018 pentru Observator cultural, sesizînd apariția și dezvoltarea unei culturi alternative locale. Revenind, o parte dintre formațiile despre a căror geneză vorbea Stratone se vor numi Sfinții/Phoenix, Uranus, Sfinx, Pionierii/Olympic ’64, Cometele, Entuziaștii, Sincron, Roșu și Negru, Portativ/Savoy, Mondial, Coral sau Sideral. Ele vor planta bornele noii scene muzicale românești a anilor ’60 și ’70, una influentă, paradoxal, și astăzi, dar numai la nivelul unui discurs-paravan, cel al „rezistenței prin cultură”.
Sîntem în 2021, într-o eră în care „deschiderea” are un cu totul alt sens, iar „formațiile de chitare electrice” din anii ’60 trăiesc – OK, scoate-i pe The Rolling Stones de pe listă! – pe compilații-document, editate de label-uri obscure. (În lipsa vreunui interes de reeditare a acestei muzici din partea Electrecordului, casă de discuri încă funcțională, dar și în contextul pierderii/distrugerii/deteriorării unor arhive muzicale locale importante.) O astfel de entitate, 667 Records, din Spania, l-a comisionat pe Andy „Sinboy” Luke, artist vizual și muzician bucureștean, membru al formațiilor The Nuggers și Bad Decisions, să curatorieze o selecție de muzică românească din acea perioadă. Rezultatul este un disc de vinil – artwork-ul este semnat chiar de Sinboy, iar remastering-ul, de Remus Miron, și el muzician – numit Hai noroc! Garage, Beat and Pop Artifacts from Romania, care captează admirabil epoca și spiritul ei prin vocile și – fie! – chitările unor Cornel Fugaru & Sincron, Sideral, Trio Caban, Anca Agemolu, Mondial, Entuziaștii, Margareta Pîslaru, Phoenix, Cometele, Ilinca Cerbacev, Cvintetul Mamaia, Savoy și Coral.
Compilația Hai noroc! Garage, Beat and Pop Artifacts from Romania poate fi achiziționată de pe magazinul online soundflat.de.
Paul Breazu este jurnalist.
