MUZICĂ

Sindromul albumului secund a lovit de multe ori crunt, de la The Doors la The Stone Roses, de la Guns NʼRoses la The Strokes, de la The Clash la The Killers.

Poate o barieră mai rigidă decît cea (stilistică și politică) dintre genurile muzicale este bariera dintre muzica cu glas și cea fără de glas.

Cel mai nou album al lui Ed Dowie, The Obvious I, curge spectaculos. Minimalist, melancolic, aventuros, caleidoscopic, dominat de vocea (de fost corist) trecută prin arpegiator a lui Ed Dowie.

În anii 2020, tinerii se îmbufnează cînd le spun că muzica adevărată se făcea în anii ʼ90, cînd MTV însemna ceva.

În briza unei seri care le adună pe Mitchell și Baez lîngă Del Rey se simte deja ceea ce vom ajunge să ascultăm în primăvara asta ciudată a lui 2021.

Bătrînețe, haine grele, dar și muzică de o profunzime emoțională tot mai rară în epoca deepfake, ne demonstrează doi pionieri importanți ai istoriei rock, post-rock, pe-lîngă-rock, exponenți ai unor forme de experimentalism accesibil.

Sunau diferit de tot ceea ce propunea rock-ul local în momentul acela.

E vorba de sortimentul prog-rock englezesc, alternativă la cel de peste Ocean poate mai cunoscut la noi – Dream Theater, Rush etc.

Flock ar putea fi muzică pop pentru vremurile astea post-new-normal.

Recomand muzica folk ca pe șerbetul necesar pentru a reseta gustul între două feluri de mîncare.

Alegerea stilistică a celor doi australieni, o ramă electronică ornată consistent cu noise și drone, străpunsă din cînd în cînd de piane și viori, pare justă.

Consacrat drept torționar al chitarei, explorînd mereu limitele instrumentului, vremurile recente ni-l prezintă pe Westerhus tot mai tentat să-și folosească vocea.

Numele formației din Stockholm lucrează metaironic la ideea aceasta a unei masculinități niciodată fleșcăite.

Trupele rock au fost în mod tradițional preocupate să publice materiale de Crăciun – poate pentru că balada rock are unele asemănări structurale cu colindul.

Textele își croiesc propriul drum în ceea ce am putea numi muzică aptă să adreseze coerent problematici socio-politice.

Bărbatul alb heterosexual nu mai e doar o etichetă improvizată ironic, a devenit concept academic ori termen peiorativ.

Noul album a fost înregistrat în casa sa din Sussex exact ca și celelalte două, artistul britanic mutîndu-se de la un instrument la altul.

Preferințele muzicale ne sînt pragmatice, audiția trebuie să servească unor scopuri utilitarist-lăutărești.

Aspirația contemporană a frontman-ului trupei din Chicago se traduce prin compoziții și o producție care pun accentul pe sunetul sintetizat.

Echivalentul pentru 2020 al evenimentului Korn-Tool de anul trecut sînt materialele tandemului Deftones-Puscifer.

Producția muzicală nu se abate de la a omagia prin reluare sound-ul perioadei amintite, așa cum, cu foarte puține excepții, nici textele pieselor nu reușesc să depășească suma unor stereotipuri adormitoare.

Au crescut vînzările la albume despre sfîrșitul lumii, iar Marilyn Manson nu putea să lase ocazia neexploatată.

Shades este un album care are și lustru, și optimism, pe care pop-ul s-a instalat mai confortabil și mai acurat.

S-a abuzat de eticheta rock progresiv pînă la epuizare, cel puțin cinci generații și-au arogat-o cu sau fără recunoștință față de generațiile precedente.

Muzică pentru cluburile închise de pandemie, Róisín Machine joacă și cartea biografică.

Publicul post-COVID caută cîștig din a tăcea și a asculta.

Era un produs al imposibililor ani de schisme sociale produse de thatcherism.

Nu sînt puține cazurile în care staruri rock și metal au evadat din zonele lor de confort apucînd pe drumuri ce le-au periclitat popularitatea, le-au destrămat trupele ori reformatat identitatea.

Tonul acestui nou album Kate NV este încărcat de o melancolie dureroasă, care vine din însăși sursa sa, apelul nostalgic la o eră pe cît de tulbure, pe atît de exuberantă, dar și din reflexul teatralo-carnavalesc pe care este fundat.

Mișcarea post-punk nu a dat doar genul muzical la care ne referim cu eticheta respectivă, ci și o reinventare a culturii pop.

Patruzeci și patru de minute și patruzeci și patru de secunde durează unica piesă a acestui nou album.

Vara nu e tocmai anotimpul melancoliei, însă boala asta nu ține cont de sezoane.

Pulsul ăsta foarte brit, în spatele căruia stă Howie B. și care cuplează ireproșabil una dintre capodoperele nouăzeciste ale lui Chris Cunningham, vorbește despre identitate și despre relația ei cu lumea ca spațiu al unei rupturi care nu va ezita să se producă: tehnologia.

Albumele muzicale LGBT ale verii sînt pestrițe și indecise, precum cultura pe care o reprezintă.

S-o aduci pe Alice în Țara Minunilor nouăzeciste și s-o pui să înghită pilula roșie din Matrix − de aplaudat.

Două albume pe care se poate conduce mașina pe vreme frumoasă, la drum lung, cu un geam lăsat jos.

Dacă cineva are senzația că muzica disco ar putea să dispară vreodată de pe fața Pămîntului, se înșală.

Muzica de avangardă e ferită de războaie ideologice, dezinteresată de pulsul momentului și, prin urmare, mai puțin perisabilă.

În 2016, Drakeo the Ruler – Darrell Caldwell, pe numele lui din buletin – se afla la o petrecere în Carson, cînd a izbucnit un conflict între două grupuri. Împușcăturile au lăsat în urmă o victimă.

Dool a luat pe sus o scenă underground ce exploatează contrastul dintre estetica luminoasă hippie și temele oculte-vrăjitorești.

Fetch the Bolt Cutters devine un colaj – texturi, detururi, referințe flexează (aproape) liber în structura unui album care, altfel, lasă senzația unei work in progress.

Am debutat în Dilema veche în urmă cu 15 ani cu un articol despre Paradise Lost, așa că sper să fie de bun augur și semn al unei a doua tinereți să revin asupra acestei trupe.

Americanul Brian Christinzio, alias BC Camplight, știe pe de rost lecția asta a indie pop-ului perfect, așa cum a fost ea predată de cantautori ca Brian Wilson sau, doar un exemplu, Stephin Merritt, via Randy Newman și Harry Nilsson – autobiografic, autoironic, abreactiv, armonic.

În disperare de cauză, trupele se folosesc de media socială pentru a oferi mini-concerte din propriile garsoniere și săli de repetiții.

Doi cavaleri ai Apocalipsei au scos recent albume – după unii nicicînd mai oportune, după alții inadecvate unor vremuri în care resursele de pozitivism par să se consume iremediabil și ultimul lucru de care avem nevoie e umorul negru.

Pe FN, Lipa reconstruiește cu abilitate ceea ce a însemnat, în mod esențialist, dance-pop-ul deceniilor 7, 8 și 9 ale secolului trecut.

Vestea bună e că răposatele trupe au revenit acum, în plină pandemie, cu albume care zgîndăre agresiv nostalgii.

Steven Patrick Morrissey a fost întotdeauna un provocateur care a balansat cu o grație suspectă între cauzele juste pînă la un punct și adeziunile inepte − în fond, universul din care‑și extrage sensul orice copil teribil.

Sezonul de vară al festivalurilor de jazz de la noi, atîta cît va mai exista din el, promite deocamdată artiști atractivi, unii în premieră, alții care au prins drag de locurile noastre (și noi de ei).

Princess Nokia și-a lansat în 2020 un diptic, Everything Sucks / Everything Is Beautiful, care, înainte de a fi plasat în arhetipul polarizării alb & negru, ar putea fi încercarea artistei americane de a se apropia, cu o ironie de aplaudat, (și) de aria mai pop(ulistă) a muzicii.