MUZICĂ

Capitalismul de supraveghere nu e doar tema cărții favorite a lui Barack Obama pe anul trecut, ci și o sursă de inspirație recurentă în muzica electronică recentă.

Muzica ei respiră exact atîta nouăzecism cît poate intra în punga doctrinară a acestui mod cultural de a produce. Adică foarte mult.

Chitara lui Al Di Meola a gustat din toate genurile muzicale unde instrumentul poate avea o contribuție semnificativă, însă în anul 2018 artistul a scos două materiale elocvente pentru preocuparea sa centrală – fuziunea jazz-rock cu ingrediente latino.

Diamante neșlefuite (în original, Uncut Gems), cel mai nou film al fraților Josh și Benny Safdie, este despre un proprietar de magazin de bijuterii din New York, Howard „Bling“ Ratner, care va face implozie în 135 de minute, urmărit de camera lui Darius Khondji.

Argentinianul Dominic Miller s-a mutat la un moment dat în sudul Franței, unde a dezvoltat un hobby pentru istoria locurilor și pentru viețile pictorilor impresioniști, inspirați în bună măsură de pasiunea pentru absint.

Rețetist, deloc caustic, aproape irelevant, apropiindu-se uneori periculos de mult cînd de Depeche Mode, cînd de Nine Inch Nails, ultimul album al lui Andy Gill ca Gang of Four închide, simbolic, o eră.

E ceea ce s-ar auzi cu un stetoscop dacă individul ar avea o trompetă în loc de trahee.

„Everyday Life” înseamnă istoria Coldplay de la origini pînă în prezent, căreia i se adaugă un substrat multicultural gros(ier) și o viziune politică tributară vizitelor lui Chris Martin la sediul central al Oxfam.

Diferența de vîrstă de șase ani între Mark Lanegan și Thurston Moore pare minoră în termeni absoluți, însă raportat la continuumul spațiu-timp prin care s‑au perindat cei doi se cască între aceștia niște prăpastii artistice.

„Vladivostok”, ultimul LP al trilogiei, lansat pe 25 noiembrie 2019, reușește să rafineze rețeta primelor două opere, în foarte probabila încercare a grupului bucureștean Robin and the Backstabbers de a-și găsi o dată pentru totdeauna spațiul de confort.

Enumerîndu-i pe Robin and The Backstabbers, după cum se obișnuiește, în aceleași liste cu Omul cu Șobolani, Vița de Vie, byron, scăpăm din vedere faptul că au debutat totuși într-o altă epocă.

Rock-ul progresiv a evoluat în valuri, alternînd perioade de apreciere aproape pop cu cele de ridiculizare drept preferință a aristocratului desuet: vezi și cele mai recente încadrări în categoria ironică dad-rock sau diversiunea mai politicoasă adult contemporary.

Hannah Diamond nu este un star pop per se, ci este reprezentarea ideală, avatarul transfigurat a/al unuia.

Cert e că avem cel mai mare număr de invitați de pe un album Cohen, chemați să fasoneze piese neterminate – majoritatea poezii recitate, versuri pe care Cohen ezita să le onduleze de teamă să nu i se topească în gură; se afla într-un punct în care îl interesa cuvîntul mai mult decît ambalarea sa muzicală.

Ritmul scade și devine hipnotic, structuri melodice discoide plutesc în aer la tot pasul, vocile secundare sînt reverberate, muzica însăși flirtează adeseori cu muzak-ul.

New Model Army, organizați la Bradford de către Justin Sullivan, și Nick Cave and the Bad Seeds, formați puțin mai tîrziu la Londra, au revenit cu albume aniversînd 40 de ani de la debutul cu care protagoniștii celor două trupe marcau epoca de aur a post-punk-ului britanic. Sînt grupuri născute în același mediu din idei similare, însă îi găsim astăzi în dispoziții deloc asemănătoare.

La 38 de ani de la debutul cu Sonic Youth, Kim Gordon debutează cu un LP solo care surfează coerent prin epoci, orașe, vieți și visuri americane eșuate: „The end of capitalism / Winners and losers / Lyrical waxing / Shopping of a cliff“.

Avem albume noi din partea unor piloni de susținere a istoriei rock-ului alternativ din România, trupele Omul cu Şobolani și byron – prima, membră de vază a Generației Atomic; a doua, care a consfințit îngroparea fazei respective și a deschis ferestrele pentru o mai bună respirație în rock-ul românesc.

În 2004, pe „Jesus Walks“, Kanye Omari West nu era (încă) omul care să se gîndească că peste exact 15 ani, într-o zi de 6 ianuarie, va inaugura pe una dintre proprietățile sale din Cal

McCraven s-a specializat în a distila moduri ritmice diverse, o codificare muzicală centrată pe tobe, asimilînd prin producție ingrediente din variate forme de muzică neagră – be

„I am beside you, look for me / I try to forget to remember that nothing is something / Where something is meant to be...“ Orchestrația asta se pregătește să alunece într-un infinit și dureros drone, din care doar vocea lui Nick Cave iese la s

Mike Patton (Faith No More) și Michael Gira (Swans) sînt individualități puternice care s-au expandat mult dincolo de spațiul rock ce i-a consacrat. Ambii au scos recent albume adresate strict fanilor, excitante prin asocierea cu promisiuni mai consistente.

„I wanna be free!“ Vocea lui Iggy statuează încă de pe prologul noului LP faptul că Paraguayul era doar o destinație improbabilă pentru un final de carieră sclipitoare. Așa cum rock-ul de pe Post Pop Depression trebuie să fi fost un fel de reminiscență manifestă a trecutului de care, paradoxal, autorul a încercat să scape retrăindu-l. Pop se simte mai bine astăzi, la 72 de ani, în poziția crooner-ului. Aici tobele sînt moi, iar textele – îndoielnice și emotive. „Dark future, she ju

Atîta timp cît dihotomia s-a instalat ca unic sistem de judecată, părerile mele ar fi anacronice. Plus că mi s-ar părea nefiresc să capitalizez în online mai mult pe opiniile politice decît pe muzica mea. Scandalul a vîndut tot timpul mai bine, li

Trompeta nu se mai numără printre cele mai sexy instrumente, nu dă bine pe scenă. Există totuși doi norvegieni care au văzut în asta o oportunitate, au înțeles că Miles Davis a fost o bornă istorică și a dat direcții în care potențialul ins

Coupé-ul atletic din videoclipul piesei „Vroom Vroom“ – lansată pe un EP din 2016 produs (și) de SOPHIE; care SOPHIE, inutil, poate, să mai spun, a fost acolo cînd amintitul Cook s-a jucat ironic de-a (pop/post-)capitalismul prin curtea pro

Korn și Tool au marcat iremediabil evoluția rock-ului în anii ’90, iar vara asta ambele trupe se întorc cu albume noi ce stîrnesc controverse. Deși debutul Korn a determinat mersul industriei pentru măcar o decadă (vezi Limp Bizkit, Linkin Park etc.), trupa n-a reușit niciodată să închege un concept artistic coerent. Au apelat la o imagine hip-hop fără să asimileze cu adevărat hi

Își mai amintește cineva impecabilul final postapocaliptic al melodramei hippie numite Lust for Life? Dacă „Get Free“, piesa de pe care am citat mai devreme, era atunci, în 2017, pe lîngă o imitație seducătoare a „Creep“-ului formației Radiohe

Războiul intergenuri se poate sfîrși prin segregarea definitivă a femeilor și bărbaților (cu delegarea problemei natalității spre instituții specializate) ori cu ajutorul ideologiei de gen care dezamorsează dihotomia celor două sexe tradiționale și face irelevante ar

Sîntem în anul 2019 și o explozie nucleară întîmplată la Arhangelsk bîntuie, din nou, Europa. „It’s impossible to live today, / All the places that you loved / They will move in the night / You stumble around but you never find the light. /

Românul are cu muzica o relație pragmatică, ea trebuie să-i fie „utilă“ într-un mod clar și nemijlocit – să-l înveselească, să-l sfătuiască, să-l îmbie la dans, să-i ofere refrene spre fred

Acum 14 ani, în plină „revoluție“ indie, o formație din Leeds mixa cîteva dintre obsesiile britanice ale momentului – resurgența sound-urilor postpunk și new wave, filtrată printr-un interes incongruent pentru emfaza britpop-ulului nouăzeci

Albumul autointitulat al ieșenilor Adam’s Nest, de altă factură stilistică, însă la fel de preocupat de a crea o impresie bună în urechile unui public internațional. Aici avem totuși acea indecizie între versurile în română și cele în englez

Trăim de un car de vreme într-o mantră funebră: britpop/rock-ul indie – știți, genul acela cîntat în principiu de niște băieți albi, unii mai extravaganți, alții mai contraria(n)ți, unii ma

Mi-ar plăcea să-l văd din nou prin public pe Bugge Wesseltoft. Cînd l-am avut invitat la festival, în 2017, și-a dorit în mod special să ajungă cu o zi mai devreme, pentru a se bucura de

Cu Moon Museum se încearcă și la noi așa ceva. E posibil ca lucrurile să evolueze altfel pe aici, căci românii au un puternic simț al „echipei reprezentative“, al grupurilor de eroi aleși ai neamului – din fotbal, gimnastică, olimpiade de mate

Nu știu dacă Boris Johnson locuiește în Kensigton sau Chelsea, dar Yorke a internalizat cu destulă dexteritate un limbaj al muzicii electronice care, chiar dacă nu trece dincolo de referențialitate, funcționează la nivel de improvizație.

A fost o obligație ideologică a trupelor grunge de la începutul anilor ’90 să se expună unor scandaluri și riscuri legate de droguri, alcool ori sinucidere. Deși provin de la marginea scenei respective (granița dintre grunge și prog-rock), nici Smashing Pumpkins n-au scăpat de afectările respective, însă în cazul lor pionul de sacrificiu a fost toboșarul Jimmy Chamberlin – un membru mai puțin vizibil, teoretic, deși problemele sale au dictat fluctuațiile existenței trupei. Cumva, omul a ajuns și

După o jumătate delicioasă de MDNA – cele mai calde salutări domnului William Orbit! –, pe care Madonna Louise Ciccone își restaura poziția într-o arie pop evident clasicistă (asta dacă anii ’90 s or fi clasicizat deja), Rebel Heart venea să

Jacky Terrasson e un cosmopolit dovedit – născut la Berlin, crescut la Paris și format ca artist la New York, are o înțelegere largă a posibilităților pianului jazz și le vîră pe gîtul ascultătorului într-o manieră asertivă. Materialul e dominat de versi

Onest și entertaining, direct și deștept, Nothing Great About Britain flirtează cu subbașii grime-ului, geometriile ritmice ale hip-hop-ului, estetica percutantă a (electro-)punk-ului, pentru a fi un album a cărui copertă – și reprezentare – trimite mai mult decî

De la înălțimea academismului clădit în timp, jazz-ul mai coboară uneori să reinterpreteze muzici ale vulgului – hibridizări de sorginte post-rock (mai tot ce e etichetat azi drept nu-jazz),

Da, muzica poate schimba lumea, dar sînt multe lucruri care pot face asta. Mai degrabă poate să facă lumea mai frumoasă și viața fiecărui om în parte. Are atîta forță, e de-a dreptul magică uneori. Poate fi ca un drog absolut. Cîtă forța are ea în plan

Holly Herndon este o compozitoare americană relocată la Berlin, care are un doctorat în muzică la Standford și a explorat încă de la primul ei album, Movement (2012), relația muzicii cu noile tehnologii. Pe Platform, albumul secund, lansat în anul 2015, ea ju

În special bateria are aici un sound și un loc cu totul deosebit, ceva ce ai aștepta de la un proiect condus de toboșari ca Guiliana ori Öström. Producția scoate în evidență o alambicare metrică neobișnuită (susținută și de bas), migrînd dinamic între

La 11 ani de la Vampire Weekend și la șase de la Modern Vampires of the City, în absența keyboardistului Batmanglij, newyorkezii au un nou album. Father of the Bride actează parțial în siajul debutului, concis, cu o aplecare evidentă înspr

Alăturarea pe același album a balticului Lars Danielsson și a mediteraneanului Paolo Fresu a fost un eveniment major al anului trecut, unul la fel de interesant ca recent recenzatul proiect Rymden; chiar mai imprevizibil, căci colaborarea lor e oarecum împotriva naturii. Danielsson și Fresu practică două tipuri de jazz radical diferite, disjuncte precum geografiile și climatele din care cei doi provin, complementare precum instrumentele lor predilecte – contrabasul și trompeta, inst

„În sfîrșit, mi-am dat jos aparatul dentar / Și acesta este albumul / Ha-ha-ha-ha!“ Anunțul care precedă începutul primei piese de pe When We All Fall Asleep, Where Do We Go? și se termină într-un hohot statuează cu limpezime ceea ce urmează

Helsinki Songs e rezultatul unei perioade solitare petrecută de protagonist într-un apartament închiriat în capitala Finlandei. „Sol’s Song“ deschide materialul cu o odă caldă adusă soarelui care la Helsinki strălucește vara pînă la miezul nopții, iar altă dată nu se vede cu lunile. Albumul pare să fi fost compus totuși iarna, căci piesa de titlu fixează devreme un ton predominant mohorît. Lucrurile devin interesante pe „New Beginning“, care evoluează dinspre solemnitate psihedelică spre un

Mdou Moctar, pe numele adevărat Mahamadou Souleymane, vine din Niger și este unul dintre muzicienii deveniți faimoși în cultura rețelelor de schimb prin intermediul telefoanelor mobile și al cardurilor de memorie. Născut în 1986, el este unul