Hiperglicemic
● Trygve Seim, Helsinki Songs, ECM, 2018.
Cu toate blestemele care se vor abate în urma afirmației ce urmează, nu pot să nu-l caracterizez pe Trygve Seim drept un Kenny G al jazz-ului scandinav – cel puțin primul contact cu albumul Helsinki Songs îi conferă artistului această aură. Materialul e suficient de lung încît să mai dilueze pe parcurs impresia, dar ea nu se dă dusă, chiar poate derapa spre comparații cu Gheorghe Zamfir. S-au spus și lucruri mai scandaloase în această rubrică și, deși nu e o părere pe care să o poți deține fără un anume cost asupra sufletului și reputației, saxofonul norvegianului care cîntă imnuri naturii scandinave este una dintre cele mai siropoase oferte ale casei de discuri ECM – una menită să trezească interesul publicului care însoțește pe cineva pasionat de jazz la un festival de gen. Melancoliile și elegiile ecologiste nu sînt incompatibile cu jazz-ul – alți scandinavi precum Lars Danielsson sau Esbjörn Svensson au scos ocazional bijuterii melodice storcătoare de emoții –, însă saxofonul lui Seim face adesea pași îndrăzneți pe marginile unui promontoriu de pe care e ușor să alunece în gol, iar acolo jos nu așteaptă neapărat un public larg însetat de jazz duios. E un stil ingrat, care poate în egală măsură să funcționeze ca punte între comunități ori să se prăvălească în prăpastia dintre ele.
Nu tot portofoliul lui Trygve Seim are caracterul hiperglicemic al baladelor de aici. Începuturile carierei sale au fost inspirate de Garbarek, iar ocazional compune pentru interpreți de muzici de cameră (soprane norvegiene, grupul vocal Trio Mediæval). Artistul e un profesionist desăvîrșit al instrumentului său și l-a prezentat în numeroase combinații, însă destul de rar sub formă de cvartet. Ancorele jazz sînt aici asigurate mai degrabă de acompaniatori, în special de pianistul eston Kristjan Randalu, care oferă o binevenită contrapondere – ocazional ca partener de duet, alteori lăsat să întindă unele piese. Lor li se alătură o secțiune ritmică foarte discretă – basistul norvegian Mats Eilertsen și cinelarul finlandez Markku Ounaskari (e genul de muzică în care un baterist mai mult încurcă).
Helsinki Songs e rezultatul unei perioade solitare petrecută de protagonist într-un apartament închiriat în capitala Finlandei. „Sol’s Song“ deschide materialul cu o odă caldă adusă soarelui care la Helsinki strălucește vara pînă la miezul nopții, iar altă dată nu se vede cu lunile. Albumul pare să fi fost compus totuși iarna, căci piesa de titlu fixează devreme un ton predominant mohorît. Lucrurile devin interesante pe „New Beginning“, care evoluează dinspre solemnitate psihedelică spre un dialog relaxat cu pianul – piesele mai lungi dau cele mai reușite momente, cu evoluții imprevizibile. Ritmul nu se întețește însă niciodată, atmosfera e în general elegiacă, astfel încît între titlurile care promit un oarecare optimism („Birthday Song“, „Sol’s Song“, cvasi-cover-ul „Morning Song“ după Jimmy Webb) și cele care se anunță din capul locului mohorîte („Sorrow March“) nu se simte o distincție semnificativă de tonus. Albumul se încheie într-o notă experimentală – „Yes Please Both“ are ceva din Ornette Coleman și pare un fel al artistului de a se scuza că Helsinki Songs e o toană, o obligație de care acesta, posedat de un demon al baladelor, trebuia să se achite.
Helsinki Songs beneficiază de producția excelentă marca ECM, ceea ce pe un sistem pentru audiofili va ocaziona plăceri auriculare chiar și în rîndul celor deranjați de adresabilitatea cam largă a acestei colecții de balade ostentative.
Trygve Seim va concerta în cadrul Festivalului Internaţional de Jazz de la Gărîna (11-14 iulie). Mai multe detalii la www.garana-jazz.ro.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
