Regrete şi frici
●Tool, Fear Inoculum, Volcano, 2019.
● Korn, The Nothing, Roadrunner Records, 2019.
Korn și Tool au marcat iremediabil evoluția rock-ului în anii ’90, iar vara asta ambele trupe se întorc cu albume noi ce stîrnesc controverse.
Deși debutul Korn a determinat mersul industriei pentru măcar o decadă (vezi Limp Bizkit, Linkin Park etc.), trupa n-a reușit niciodată să închege un concept artistic coerent. Au apelat la o imagine hip-hop fără să asimileze cu adevărat hip-hop-ul în muzica lor (așa cum au făcut-o urmașii); momentele dub-step de acum cîțiva ani au avut la fel de multă noimă ca achiziția unui picior de microfon proiectat de H.R. Giger – mai degrabă excentricități de adolescent decît ingredientele unui concept, în condițiile în care temele cu care s-a consacrat trupa sînt legate de suferințele și frustrările liceenilor americani. Trupa a reușit totuși cu debutul din 1994 să ofere o alternativă rock-ului alternativ – acel nu-metal, poate cel mai ponegrit sortiment rock din istorie. Eticheta dăinuie pînă azi, deși nimic nu mai e new acolo, după cum nici versurile adresate liceenilor nu mai sună autentic din gura unui văduv care se apropie de 50 de ani. Noul album relevă chiar un blocaj mental: „I’ve done all I can / Tell me why my life -keeps getting harder“ – finalizarea liceului, căsniciile și succesul comercial n-au rezolvat nimic din problemele reclamate pe primul album. Noul material e proiectat ca o călătorie în timp, după recentele diversiuni eșuate cu dub-step și balade stîngace. E greu de spus dacă membrii Korn au depășit vreodată o anume vîrstă mentală. Un semn de maturizare a fost creștinarea chitaristului Brian -Welch, refugiat față de tumultul alcoolic-narcotic ce a împins grupul în sfera scandalului monden. Revenirea sa a adus o repliere, iar acum avem un album care reproduce și permutează tot ce era mai bun pe discul de debut, cu riscul de a părea anacronic.
În aceeași scenă și perioadă au debutat și Tool, asociați de presa vremii tot cu nu-metal-ul, deși în retrospectivă ne întrebăm ce ar justifica asta – poate predilecția pentru piese cadențate, nefredonabile, sfidînd imnurile grunge și baladele ce dominau topurile anilor ’90. Astăzi, Tool demonstrează conexiuni mai puternice cu rock-ul progresiv decît cu scena californiană din care provin, iar stilul practicat nu mai poate fi caracterizat de prefixe consacrate (eventual de o multiplicare a lor – post-post, post-prog?). Trupa a produs muzică rar, așa că fiecare disc e un eveniment (și un obiect de colecție). Liderul Maynard Keenan a experimentat în pauzele lungi cu proiecte eterogene – A Perfect Circle, Puscifer –, însă cele mai multe idei de pe noul album provin parcă din degustări pe King Crimson. În timp ce Korn luptau cu alcoolismul, liderul Tool desfășura o afacere cu vinuri; în timp ce Korn erau măcinați de abuzul de droguri, Tool le studiau de o manieră științifică, propunîndu-și să stimuleze senzații caleidoscopice-psihedelice cu ajutorul unor structuri muzicale fractalice. „Sînt un pesimist cu simțul responsabilității“, explică Maynard -Keenan. Conceptul noului album, sugerat de titlu, e legat de politicile fricii și disprețul pentru sărăcie inoculate de actuala guvernare americană – a fost nevoie de Trump pentru ca mașinăria Tool să se pună în mișcare.
La un sfert de veac de la debutul celor două grupuri, industria muzicală e radical transformată și abia le mai reflectă influența. Korn încearcă să întoarcă timpul și regretele cu numeroase trimiteri la debut (intro de cimpoaie, angoasă lătrată sau scîncită), în timp ce Tool sintetizează substanțe de pe toate materialele lor și avansează în spațiul prog-rock, umblînd la balamalele porților percepției cu meticulozitate de chimiști.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
