O punte din contraste
● Dorantes & Renaud Garcia-Fons, Paseo A Dos, e-motive Records, 2017.
De la înălțimea academismului clădit în timp, jazz-ul mai coboară uneori să reinterpreteze muzici ale vulgului – hibridizări de sorginte post-rock (mai tot ce e etichetat azi drept nu-jazz), pop (The Bad Plus, bunăoară, cu asta și-au făcut numele) ori combinații mai excentrice (am povestit recent de colaborarea dub-jazz dintre Molvær și Sly & Robbie). În cazul de față, ingredientul-surpriză este flamenco, „muzica lăutărească“ a spaniolilor. De ce jazz-ul își caută ocazional inspirația în lumile față de care, altfel, fanii săi încearcă să pună distanță, rămîne subiect de speculație de cafenea. Variante posibile sînt meta-ironia postmodernă, strădania de a concilia virtuozitatea autosuficientă cu divertismentul populist ori suspiciunea onestă că materialele supuse acestei perversiuni ar căpăta noi valențe prin creșterea densității sonore, diversificare ornamentală ori consolidare structurală.
Spaniolul de etnie romă David „Dorantes“ Peña s-a specializat în a cînta jazz pentru ascultătorii de flamenco (sau invers), mizînd astfel pe o universalitate ce îi garantează o slujbă de instrumentist live în restaurante șic de oriunde din lume. Senzația de inadecvare lăsată de primul contact se datorează pianului ale cărui clape pășesc aristocrat printre motivele familiare, de autor necunoscut, ale muzicii populare andaluze. În timp ce Dorantes își asumă rolul pervertitorului, onoarea muzicii flamenco e apărată în colaborarea de față de parizianul Garcia-Fons – basul acestuia preia în general bucățile familiare și e ceva mai aproape de sound-ul tradițional al genului. Duetul e gîndit, așadar, ca un contrast – un specialist flamenco folosind un instrument inadecvat pentru flamenco, în combinație cu un basist forjat în colaborări etno-jazz (cu Dhafer Youssef, Nguyên Lê etc.), adoptînd aici fraze standard din diverse variațiuni ale genului. Piesele sînt inspirate de standarde demonstrînd variate nuanțe a ceea ce numim flamenco – ele sînt indicate prin subtitlurile pieselor: bulerías, malagueña, guarjiras, soleá, garrotín y livianas, siguriya, tangos. E o trecere în revistă ce funcționează și ca o veritabilă monografie, iar cei familiarizați cu aceste variațiuni (de viteză și structură) vor avea o satisfacție aparte din a observa tacticile de jazzificare pe care Dorantes le aplică fiecăreia.
Nu e Dorantes chiar inventatorul utilizării pianului în flamenco, dar e foarte aproape de originea ideii. De loc e din Andaluzia și a sa capitală, Sevilla, unde o altă celebritate a locului, legendarul Pepe Romero, a consacrat practica prelucrărilor flamenco pentru pian și a împins tehnicitatea genului înspre zona academică, construind puntea înspre jazz și muzică clasică pe care o exploatează albumul de față. Bunicul lui Dorantes a fost El Lebrijano, celebru lăutar de care își aminteau cu drag Gabriel García Márquez și Paco de Lucia.
Garcia-Fons e din cu totul altă poveste, școlit de franco-sirianul François Rabbath – unul din metodologiștii esențiali ai basului și inventatorul unor inovații în folosirea instrumentului. Albumele și concertele sale solo îl prezintă pe parizian drept un instrumentist extrem de versatil ce poate emula orice gen muzical, și cu asta se ocupă și aici, sound-ul acustic oferit de acesta fiind, de altfel, ingredientul mai apropiat de fundația flamenco a albumului, cu Dorantes acționînd ca agent destabilizator. Cei doi nu sînt la prima colaborare, așa că situația e perfect închegată, făcînd o propunere elocventă pentru ceea ce ar putea însemna flamenco în secolul 21.
Dorantes & Renaud Garcia-Fons vor concerta în cadrul Festivalului Internaţional de Jazz de la Gărîna (11-14 iulie). Mai multe detalii la www.garana-jazz.ro.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
