Pentru export
● Cardinal, Disappearer, DVVM Recs, 2017.
● Adam’s Nest, Adam’s Nest, self release, 2018.
Iată două albume ale unor grupuri românești tinere care debutează cu lecții bine învățate pentru piața globală și ar trebui să-i îngrijoreze pe muzicieni mai celebri care se complac în reputația națională.
Disappearer, albumul de debut al constănțenilor Cardinal, sună neobișnuit de bine pentru un rock underground românesc care nu e masterizat de Marius Costache. Dead Air Studios, un ministudio de mercenariat american (în lista clienților apar The Body, dar și trupe cu nume ca Unholy Goatfucker), e responsabil pentru fuzz-ul autentic abraziv, de la mama lui de acasă. E un sound care a retrasat regulile rock-ului american la începutul anilor ’90, deși a căpătat vizibilitate largă abia după apusul epocilor grunge și nu-metal (la noi începînd cu albumele 3-4 de la Queens of the Stone Age, peste Ocean începînd cu Fu Manchu ori Kyuss). Trupa constănțeană, foarte tînără, invocă influențe la îndemîna vîrstei și canalelor media favorite (garage/psychedelic), însă inginerii de sunet s-au îngrijit ca albumul să gîdile toate sensibilitățile celor care au așteptat prea mult să asculte un stoner rock românesc corect. E un sound pe care nu l-am auzit nici la pionierii genului la noi – The :Egocentrics au stat mereu cu o coardă în post-rock, iar Roadkillsoda pare că au nimerit sub eticheta stoner printr-o ușă pe care scria grunge. Grupurile noastre care au cochetat cu zona respectivă s-au preocupat în primul rînd de teme, structuri și versuri, mai puțin de textură și de a asigura o gălăgie adecvată – treabă delegată inginerilor de sunet (iar aceștia se încăpățînează la noi să producă sunet croit pentru cineva îmbuibat de bere). Ceea ce se aude la Cardinal e din altă ligă, cel puțin pe acest material care înțeleg că a ieșit după ce unii dintre trupeți au umblat la școli de muzică prin Londra și alte părți. Numele lor sînt Marko Krkljus (chitară), Victor Dădaciu (bas, unele voci), Vlad Niță (tobe) și Daniel Boiangiu (chitară, celelalte voci).
Celălalt material asupra căruia atrag atenția este albumul autointitulat al ieșenilor Adam’s Nest, de altă factură stilistică, însă la fel de preocupat de a crea o impresie bună în urechile unui public internațional. Aici avem totuși acea indecizie între versurile în română și cele în engleză, pe un rock alternativ de manieră „clasicistă“ – multă chitară acustică alunecînd ocazional în folk, mai aproape de Oasis/Coldplay și de piesele acustice Steven Wilson decît de ce trece azi drept alternativ. Trupele care îmbină româna și engleza s-au rătăcit adesea în limbo-ul acestei indecizii, deși în engleză Adam’s Nest sună perfect competent. Absența basului și sound-ul curat (marca Studioului de Bază al lui Ivanov de la Pinholes) lasă o impresie de imaculare, punctul forte fiind alăturarea a două chitari și două voci care nu se mulțumesc să stea pe fundal. Asta duce la piese imprevizibil structurate, cu o miză romantică ce va fi pe gustul fanilor formați la noi de Grimus ori Byron. Au făcut istorie grupuri britanice cu mai puține idei decît ce se aude aici, doar pentru că s-au născut în țara potrivită. Ce-i drept, dacă trupele respective n-ar fi existat, nici Adam’s Nest n-ar mai fi avut aceleași surse de inspirație, așa că grupul e o prezență naturală în logica istoriei muzicii pe care o practică – impresionează prin grija pentru detalii mai mult decît prin inovație. Liderii grupului sînt Răzvan Nicolae Rusu și Vlad Alui Gheorghe (ambii cu chitara și vocea, al doilea și poet), ajutați de Gabriel Belcescu (bas) și Andrei Hîncu (tobe).
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
