Apocalipsa după Grimes
● Grimes, Miss_Anthrop0cene, 4AD, 2020.
„Sînt obsedată de-a dreptul de politeism. Mă dau în vînt după felul în care vechii grecii și egipteni trăiau într-un straniu univers anime, alături de tone de zeități care puteau să semnifice absolut orice. E ca și cum fiecare formă de suferință ar avea o reprezentare. (…) Dacă fiul tău murea în luptă, te puteai duce la zeul războiului, țipînd: «De ce mi-ai făcut una ca asta?!». Sau: «Sper că ai avut un motiv bun ca să faci asta!». (…) În societatea de astăzi, nu mai știm cum să vorbim despre aceste lucruri.“ Discuția orchestrată la sfîrșitul anului trecut de publicația americană Interview, care le punea față în față pe Lana del Rey și Claire Elise Boucher, alias Grimes, se poate transforma într-un cod plauzibil de „citire“ măcar a intenției care mînă în luptă cel de-al cincilea album de studio al celei din urmă. Miss_Anthrop0cene vrea să fie, în primul rînd la nivel conceptual și discursiv, o reconstrucție a panteonului într-o referențialitate ultracontemporană, în care fiecare piesă este despre „diferite feluri de a suferi și diferite feluri de a muri“, într-o vreme în care apocalipsa ajunge pe agenda publică.
Grimes nu abdică de la sound-ul și maniera milenialistă de a face muzică pentru oameni care o consumă în acord: refuză să se subscrie monogenului − „No genre is the best genre!“, spunea cineva. Plasează straturi peste straturi de referințe, ca o bună curatoare a propriului „politeism“ sonic, și posedă adeseori o simplitate directă care conotează consistent mall punk-ul (ca neogen ce apelează punk-ul tradițional, fără a‑i cultiva metodica). Ea este și Enya, și Lana del Rey, și Lady Gaga, și Madonna, și Björk, și M.I.A., fără a fi, de fapt, nici una dintre ele, poate fi și indie, și mainstream în același timp, pentru că noua industrie, reșapată bine-mersi după cei cîțiva ani de derută, a înghițit, digerat și relativizat totul, devenind permeabilă la orice formă de polarizare. Muzica ei respiră exact atîta nouăzecism cît poate intra în punga doctrinară a acestui mod cultural de a produce. Adică foarte mult.
Vechii zei nu mai sînt, cu siguranță, buni de nimic: „Are you a man? / Are you something I can’t stand? / Hands reaching out for new gods, / You can’t give me what I want!“. „New Gods“ este scufundată în reverb − a altă mantră a noii muzici − și vrea să se plaseze în pei-sajul acustic al unei catedrale gotice. Miss Anthrop0cene − un joc de cuvinte care se folosește de „miss“, „misanthrope“ și „anthropocene“ − este ea însăși zeitatea antropomorfică a schimbării climatice: „This is the sound of the end of the world“, susură ea printre sintetizatoarele grele de pe dark ambientaloida „Before the Fever“. Dar parcă sfîrșitul lumii (așa cum o știm noi) sună mai apetisant pe nu metalista (!!!) și transumanista „We Appreciate Power“, single din 2018 care și-a făcut loc doar pe ediția japoneză a LP-ului − „And if you long to never die, / Baby, plug in, upload your mind. / Come on, you’re not even alive / If you’re not backed up on a drive“. Aici, în alternativa la distopia postindustrială a cyberpunk-ului, în care te poți salva doar dacă te uploadezi în cloud și în care „supereroii“ lui William Gibson rezistă doar în RPG-uri ca Cyberpunk 2077 − aparent, muziciana canadiană va fi unul dintre personajele jocului video −, s-ar putea rezolva conflictul unui album care vrea și să spună multe, și să fie sofisticat, și „să se țină de concept“. Fără să reușească să facă, consistent, nici una, nici alta.
Paul Breazu este jurnalist.
