Evanghelia după Kanye
● Kanye West, Jesus Is King, GOOD Music/Def Jam Recordings, 2019.
„God show me the way because the Devil’a tryna break me down / Jesus walk with me!“ În 2004, pe „Jesus Walks“, Kanye Omari West nu era (încă) omul care să se gîndească că peste exact 15 ani, într-o zi de 6 ianuarie, va inaugura pe una dintre proprietățile sale din Calabasas, California, un performance religios numit Sunday Service. Sau că această stranie epifanie pop va ajunge să fie reprezentată anul acesta la Coachella, în fața a aproape 100.000 de spectatori. Poate că, în 2006, coperta aceea faimoasă a Rolling Stone-ului, fotografiată de nimeni altul decît David LaChapelle, cu un West „încoronat“ cu spini și machiat cu dîre groase de sînge, îl apropia definitiv de momentul în care, de pe detonantul album Yeezus – o altă aluzie foarte transparentă, pentru care trebuie să i mulțumim lui Jay-Z –, țîșnea o mantră izbăvitoare pentru contorsionatul nostru personaj: „I am a god! / I am a god! / I am a god!“
Sigur că, între timp, „Yeezy“ este doar un nume pe eticheta unor adidași care nici măcar nu merg pe apă și a unor hai-ne care îi îmbracă și pe cei care fac parte din corul prezent la Sunday Service, dar putem presupune că, pînă la urmă, faima, afacerile și religia pot concubina bine-mersi. Cînd Life of Pablo se deschidea, acum trei ani, cu vocea unei fetițe predicînd în extaz mistic, iar Ye, întunecatul și inconsistentul LP de anul trecut, se încheia în doar nici 24 de minute, știai că ceva era pe cale să se întîmple. „Reborn“, single-ul lansat de Kids See Ghosts – un duo hip-hop format din Kid Cudi și… Kanye West – la o săptămînă după Ye, o poate spune mai bine decît mine: „I’m so... I’m so reborn, I’m moving forward, / Keep movin’ forward, keep movin’ forward / Ain’t no stress on me Lord, I’m movin’ forward“. „Renașterea“ aceasta a lui Kanye West poate lua, fără doar și poate, forma unui nou album, unul instilat cu toate faptele povestite pînă acum.
Lansat pe 25 octombrie, Jesus Is King este exact ceea ce credeai: un scurt LP de hip-hop, care uzează masiv de sample-uri din piese gospel și care, pe lîngă cîteva delicioase „scăpări“ – „What if Eve -made apple juice? / You gon’ do what Adam do?“ – și subtilități de producție, rămîne permanent, și narativ, și instrumental, într-o arie monocoloră. West navighează prin el tranchilizat, refolosind cîteva trucuri de pe albumele anterioare, renunțînd la puseurile trangresive ale trecutului, cele care îl făceau să fie, de fapt, frecventabil, și încercînd să se împace cu el însuși repetînd ca o moară stricată „Thank you, Jesus!“. Fără să spun că n ar fi și asta o strategie de supraviețuire, înclin mai degrabă să merg pe mîna unei explicații pe care a oferit-o el însuși, intervievat de AMC pentru serialul documentar Hip-Hop: The Songs That Shook America: „Hip-hop-ul este, dintr-un anumit punct de vedere, o religie. Rapper-ii sînt preoții ei, iar muzica – Biblia ei. (...) Este exact ca la biserică: mergi la concert, ridici mîinile în aer, cînți niște cîntece și lași niște bani“.
Paul Breazu este jurnalist.
