Cîntarea Americii suburbiilor albe și vintage
● Lana Del Rey, Chemtrails over the Country Club, Interscope/Polydor Records, 2021.
Sîntem într-o sîmbătă de octombrie 2019, la The Greek Theater din campusul University of California, aflat în Berkeley, pe malul estic al San Francisco Bay – „Este nu doar cea mai liberă și mai lipsită de prejudecăți cîntăreață pe care o cunosc, dar și cea mai importantă muziciană a anilor ʼ60”. În uralele celor 8.500 de spectatori, o încîntătoare Joan Baez intră în scenă: „We’ll be damned / Here comes your ghost again”... Înainte de asta, Lana Del Rey, vedeta serii, încheiase „For Free”, un cover al piesei din 1970 a lui Joni Mitchell. Sîntem într-o sîmbătă de octombrie 2019 la The Greek Theater din Berkeley și-n briza unei seri care le adună pe Mitchell și Baez lîngă Del Rey se simte deja ceea ce vom ajunge să ascultăm în primăvara asta ciudată a lui 2021 – „I’m coverin’ Joni and I’m dancin’ with Joan, / Stevie is callin’ on a telephone, / Courtney almost burned down my home / But God, it feels good not to be alone”. Pe coperta în alb și negru a celui de-al șaptelea LP al Lanei Del Rey, Chemtrails over the Country Club, lansat pe 19 martie de Interscope și Polydor Records, stau 11 femei – Del Rey, sora sa, fotografa Chuck Grant, și nouă dintre prietenele ei – îmbrăcate în outfit-uri retro, amintind de anii ʼ50-ʼ60-ʼ70 ai secolului trecut. Se spune că un ochi antrenat ar putea să observe, undeva în spate, un steag al Americii. „Hollywood sadcore” îi numea cineva, cîndva, muzica și aproape că n-a spus-o nimeni mai bine.
Opener-ul celui mai nou album al Lanei Del Rey, „White Dress”, vine să chestioneze visul american, atașat de melancolie și, pînă la urmă, de empatia livrată de asocierea cu Joan Baez și Joni Mitchell – își mai amintește cineva, „Now me, I play for fortunes, / And those velvet curtain calls, / I’ve got a black limousine, / And two gentlemen / Escorting me to the halls, / And I play if you have the money”?! Sigur, începutul începuturilor pentru Lana Del Rey poate fi chelnerița aceea din Long Island, abia ieșită din adolescență, pe care surprinzătorul și ușor iritantul falsetto de pe refren poate broda, mai caustic decît te-ai putea aștepta, o istorie a Americii lui Nixon, de exemplu, în propria istorie personală: „When I was a waitress wearing a tight dress, handling the heat, / I wasn’t famous, just listening to Kings of Leons to the beat / Like look at how I got this / Just singing in the street / Down at the Men in Music Business Conference / I felt free ’cause I was only nineteen, / Such a scene!”. Piane, chitare acustice, efecte ambientale, o voce care uneori trage prea mult de ea însăși și foarte multe aluzii, desigur, la folk-ul american al deceniilor 6 și 7, pare a-și fi spus Jack Antonoff, producătorul principal al noului disc. Tot el o făcuse parțial și pe anteriorul, Norman Fucking Rockwell!, chiar dacă CotCC nu va mai putea da o repriză psihedelică atît de tripantă, de pop antipop ca „Venice Bitch”. Iar pe deasupra, o narațiune care vine să idealizeze viața femeilor din suburbia americană albă a aceluiași deceniu, așa cum era ea prinsă între stereotipurile culturii populare din acele vremuri și feminismul valului al doilea.
Paul Breazu este jurnalist.
