Poezie
● Om la Lună, Dans, self release, 2020.
● Adam’s Nest, Irezistibil, 1149732 Records DK, 2020.
Aveam concerte pe bandă rulantă înainte de Noul Beteșug, încît mergeam la trupe pe neascultate – pentru atmosferă, pentru artificii, pentru că știam două refrene-slogan care nu spuneau mare lucru, dar antrenau fonetic publicul. Acum mergem la concertele rock altfel – pe scaune distanțate, cu masca pe față, în solemnitate filarmonică. În aceste condiții, căutăm la trupe altceva – focalizăm pe mișcarea minimală a mîinilor pe instrumente, consumăm versurile mai intelectual.
Nu ducem lipsă, din fericire, de artiști care să umple hiatul fizic cu acest soi de plusvaloare. Rock-ul alternativ românesc a înțeles că are nevoie de versuri care să împresoare, să inoculeze, nu doar să instige la hore și scandări. Publicul post-COVID caută cîștig din a tăcea și a asculta – din fericire, avem încă de pe vremea comunismului o slăbiciune pentru folk-ul de tabără cu preocupări pentru poezie vibrantă mai mult decît pentru energie și acrobație instrumentală. Două dintre trupele care își asumă acest etos sînt Om la Lună și Adam’s Nest (mai au în comun și pe Vlad Ivanov de la Pinholes ca producător).
Om la Lună s-au lansat în plină pandemie, în condiții vitrege; însă setea de concerte e cumplită, au fost doar cîteva evenimente rock live pe parcursul întregului an, iar cine s-a încumetat să pornească la drum în perioada asta a ieșit ușor în evidență. Turneul Om la Lună a făcut valuri, s-au rostogolit invitațiile prin rețelele sociale, iar la Cluj au avut o deschidere ideală din partea privighetorilor locale As We Exhale – o combinație perfectă de aperitiv și fel principal. Băutura a trebuit adusă de acasă, sorbită pe sub mască, dar exact despre asta e vorba în muzica acestor trupe – se poate rock și fără băutură.
Om la Lună invocă spiritul cîtorva trupe care în anii ʼ90 nu căzuseră pradă tentației grunge-ului distorsionat – influențe Live și Radiohead răzbat din instrumentele clare și vocea densă în vorbe. Abuzul de clape sugerează un concept solo de apartament la origini, extins ulterior pentru cvartet rock, cu toba și chitara funcționînd ca acompaniatori discreți ai unei forțe emotive. Ideile nu seacă pe parcurs, albumul pare un best of din crîmpeie acumulate dintr-o istorie de tentative perfecționiste; de altfel, artiștii nu-s chiar debutanți: la chitară e Dragoș Strat de la Mono Jacks, la bas și tobe sînt Cătălin Constantin, respectiv Adrian Malaroiu, ambii ex-Eyedrops. Primadonul care cîntă la lună e Doru Pușcașu, prezentat de presă drept o nouă specie de inginer-poet.
Despre moldovenii Adam’s Nest am mai scris cu ocazia EP-ului de debut – multe nu s-au schimbat, cîteva piese de acolo sînt reluate și rotunjite, altele adăugite, aceeași muzică croită în jurul poeziei de dragoste, de resemnare ori avertizare; ceva mai multe piese în română, dar majoritatea în engleza curată pe care tot mai multe grupuri tinere o prestează de la succesul Grimus încoace. Surprinde un viraj brusc spre desert rock pe piesa „Irezistibil”, undeva între All Them Witches și baladele Queens of the Stone Age, bucată menită să schimbe gustul pe cerul gurii între două piese de chitară rece. În rest, albumul continuă să exploateze atuurile trupei: melancolia de beatnici post-corporatiști, chitara cristalină, vocea candidă; de fapt, două bucăți din fiecare, grupul mizînd pe o structură flexibilă ce poate fi alternativ prezentată fie ca duet folk (al protagoniștilor Rusu Răzvan Nicolae și Vlad Alui Gheorghe), fie ca grup cu nițică tensiune shoegaze. Extinderea EP-ului la dimensiuni de album împrăștie puțin identitatea grupului, se încearcă mai multe feluri de a cînta un rock iminent, care nu explodează niciodată menținînd un fragil balans cu accesibilitatea pop.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
