Melancolicii
● Jonathan Hulten, Chants from Another Place, Kscope, 2020.
● Chip Taylor, In Sympathy of a Heartbreak, Train Wreck Records, 2020.
Vara nu e tocmai anotimpul melancoliei, însă boala asta nu ține cont de sezoane. Unii clasifică melancolia drept simptom sau sindrom, dar etimologic denumirea se trage de la „fiere neagră”, iar de-a lungul istoriei a fost considerată boală – una cu bogate manifestări muzicale, în special în sfera folk.
În acea categorie intră materialul recent al suedezului Jonathan Hulten, care mizează pe contrast – între muzica pe care o prezintă pe noul său album solo, inspirată de folkiști suicidali ai anilor ’70 precum Nick Drake, și imaginea pe care și-a creat-o ca membru al grupului de metal vampiric Tribulation, cu excesele de rigoare ale genului. În format solo, Hulten a păstrat doar machiajul și costumația care mai atenuează asemănările cu baladele lui Nick Drake, de fapt doar le bruiază în percepția ascultătorilor care nu pot separa contextul de esență.
N-aș îndruma spre aprofundarea carierei rock a lui Hulten pentru că Tribulation e ceva radical diferit, din care chitaristul evadează prin astfel de piese care și-au găsit adăpost la casa de discuri a lui Steven Wilson, în portofoliul căreia obscurul Nick Drake este un nume venerat. Hulten a găsit, așadar, gazda perfectă pentru ce are de oferit, grija inginerilor pentru sound-ul gingaș de care au nevoie aceste balade fiind recunoscută. I se poate reproșa o oarecare monotonie – practic, e o colecție de balade cap-coadă, fără nici o divagație –, însă asta a făcut și Nick Drake întreaga sa carieră. Melancolia lui Drake, deși concentrată în doar trei albume scurte din preajma lui 1970, văzute astăzi ca preludiu al tragicei sale dispariții, a fost transformativă pentru numeroase trupe moderne cu origini în metal – Porcupine Tree, Riverside, Anathema, Klone, Ulver sînt cîteva dintre grupurile infectate iremediabil de muzica sa. Faptul că Wilson a decis să le grupeze sub aceeași casă de discuri e o operaționalizare și o legitimare instituțională a bolii melancoliei.
Nu toți suferinzii de melancolie sfîrșesc însă tineri – avem și un album recent din partea unui octogenar al genului care încă duce boala pe picioare: Chip Taylor e o persoană contradictorie – e unchiul Angelinei Jolie și totodată a compus hitul „Fuck all the perfect people”. E totuși cunoscut lumii largi mai degrabă prin compoziții din anii ʼ70 – bunăoară acea „Wild Thing” popularizată printr-o reclamă la ciocolată. Dincolo de efemerele sale succese rock’n’roll, Taylor are un portofoliu impresionant de albume folk scoase pe parcursul unei jumătăți de secol; excepție fac anii ʼ80, cînd s-a dedicat trup și suflet jocurilor de noroc pînă cînd problemele pecuniare l-au împins înapoi în lumea artelor.
Dacă ar fi o figură ceva mai publică, albumul acesta ar avea parte de atenția de care au avut parte albumele terminale ale lui Leonard Cohen – lasă senzația unui artist care cîntă de pe lumea cealaltă; vezi titlul „It’s hard to sing this song”, în care artistul își declară sfîrșeala fizică și emoțională care l-a cuprins în sinistrul an curent. Are totuși puterea să bage și cîteva balade de dragoste, iar una dintre piese e popularizată de serialul Sex Education de pe Netflix. Era cît pe ce să prezint noul material Bob Dylan, însă în ultima clipă am ales să-l substitui cu Taylor, în virtutea obiceiului de a prioritiza artiști mai puțin cunoscuți. E inadmisibil că am aflat de el abia la senectute, dar asta se întîmplă cu artiștii care își sacrifică vizibilitatea compunînd pentru succesul altora – hiturile sale din anii ʼ70 sînt asociate mai degrabă unor Hendrix și Janis, iar cariera sa solo i-a fost pe cît de lungă, pe atît de discretă.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
