Răsjazz-uri
● Schnellertollermeier, 5, Cuneiform Records, 2020.
● Dans Dans, Zink, Unday Records, 2021.
Pentru prima dată în istoria sa de 23 de ani, festivalul olandez Roadburn dedică secțiuni explicite (nu doar concerte, ci și dezbateri) pentru două nișe aparte: (post-)jazz și LGBT(-metal). Despre unele trupe invitate în a doua categorie am mai povestit aici, vezi Backxwash, Liturgy. Nici prima categorie nu e chiar o premieră pentru festival (vezi Mats Gustafsson, Stian Westerhus), dar în trecut au fost doar cazuri izolate folosite asemeni șerbetului, pentru a reseta gustul între două feluri de concerte metal. Anul acesta însă clubul de jazz Paradox din Tilburg pune umărul la organizare găzduind o secțiune a programului festivalului. E considerată de mulți unul din punctele de atracție ale ediției 2022, deși selecția de trupe nu e familiară publicului obișnuit al festivalului; dar cum la Roadburn publicul e obișnuit cu neobișnuitul, recomandările legate de programul de la Paradox s-au viralizat în ultimele săptămîni. Mă opresc asupra a două trupe care mi-au picat mai cu tronc de la primele ascultări.
Schnellertollermeier e pentru fanii preciziei elvețiene, însă o variantă mai brutalistă (în sensul din arhitectură) decît alți elvețieni pe care i-am prezentat drept creatori de muzică metronomică – Ronin, Sonar etc. Sound-ul e făcut doar din chitară, bas și percuție, posibil iritant la prima ascultare din pricina senzației de picătură chinezească și tigăi lovite. E o mașinărie pusă în mișcare prin mijloace mecanice, fiecărei piese îi ia minute bune să se tureze cu ambreiajul apăsat înainte să intre într-o trombă spastică. Alteori nu intră deloc, rămînînd într-un cadru ambiental, un tors de bas, o coardă vibrînd prelung în hipertensiune. Momentele cele mai aventuroase de la King Crimson ar putea fi o influență, însă cine e cît de cît familiar cu avangarda muzicală elvețiană va recunoaște o ideologie a ceasornicăriei cu care scena lor avangardistă încearcă să se asocieze, folosindu-se de Steve Reich drept pretext. Dificil de digerat în doze de lungă durată, e un experiment psihoactiv din teritoriul de intersecție în care rock-ul, jazz-ul și muzica electronică se întîlnesc pentru a răscoli senzorial ascultătorul, însă e mai mult provocare intelectuală decît confort. Protagoniștii dau și numele trupei – Andi Schnellman (bass), Manuel Troller (chitară), David Meier (tobe).
Dans Dans e un trio belgian alcătuit din Bert Dockx (Flying Horseman), Fred Lyenn Jacques (basist pentru Mark Lanegan) și Steven Cassiers (Dez Mona). Mai ușor de digerat, mizînd pe estetica noir, o alternativă centrată pe chitară la Bohren & der Club of Gore, ceva ce și-ar putea găsi locul pe coloana sonoră a unui viitor sezon Twin Peaks. E acel post-jazz ce eludează rețetele, cu care ne tot frăgezesc festivalurile de gen de la noi – Smida, mai nou Jazz in the Park – pentru a lărgi popularitatea jazz-ului cu ajutorul unor trupe pentru care jazz-ul e mai degrabă intersecțional. Mă dau în vînt după acest răsjazz cinematic, în care piesele au momente ale subiectului, cu chitara îndeplinind o funcție ritualică, o rețetă consacrată în post-rock, dar mai puțin monotonă aici. Aș îndruma multe trupe de la noi care au ales post-rock-ul ca rampă de debut să lase puțin deoparte Sigur Ros ori Isis și să asimileze niște idei de aici – e un oarecare ocoliș, dar poate fi dătător de revelații pentru cineva interesat de felul în care chitara poate îmbiba muzica, mai degrabă decît să o cînte. Am fost suficient de entuziasmat ca să răscolesc și anturajul grupului, proiectele lor laterale. Mi-au mai atras atenția proiectele indie-pop/folk ale lui Bert Dockx – Flying Horseman și recentul său album solo.
Aron Biro este autorul blog-ului https://aronbiro.blogspot.com.
