Lumea văzută după Brexit
● Yard Act, The Overload, Island Records, 2022.
Te întrebi cînd și cum apare un nou val și dacă nu cumva am trecut de vremea postismelor. Înaintea crizei economice de acum mai bine de zece ani, în plin și inconștient elan consumerist, pe la începuturile revoluției tech, boy band-uri cu chitare și foarte transparente referințe post-punk alimentau un peisaj plictisit de moarte după epuizarea cocoșelilor indie naționaliste ale Cool Britanniei lui Tony Blair. Recesiunea și „orbirea” indusă de rapiditatea mișcărilor din tehnologie întăreau impulsul retromaniacal, dar coafura desantului post-post-punk – cum i se spunea atunci – nu rezista prea mult dincolo de afișele festivalurilor posh. Culmea, într-un moment în care punk-ul ar fi avut destule de spus, aproape că doar admirabilul duo Sleaford Mods rămăsese să țină becul aprins într-un regat lovit de noaptea minții conducătorilor săi. Brexit-ul a deschis o ușă care putea bine-mersi să rămînă închisă. Desprinderea Marii Britanii de Uniunea Europeană a aprins imaginația unora, fie că ei se cheamă Squid, „semnați” de nimeni altul decît cultissimul label Warp, Dry Cleaning, Black Country New Road, Billy Nomates, Leggs, The Cool Greenhouse, Wet Leg și Home Counties. Sau Yard Act, subiectul textului de aici.
Cu certitudine, un aer de familie leagă acești artiști, dar parcă astăzi etichetele nu se mai lipesc atît de ușor. Post-punk sau post-post-post-punk – de ce nu? –, parcă nu mai contează atît de mult ca pe vremea cînd NME-ul lui Connor McNicholas mai reușea, de bine, de rău, să vîndă cîteva sute de mii de reviste cu mutrele unor băieți cu chitare atîrnate pe copertă. La urma urmei, și la începutul anilor ’80 termenul era folosit mai degrabă ca o umbrelă pentru grupuri și artiști cu stilistici care se întindeau pe un spectru larg, dar pe care îi aduna împreună expresia unei radicalități inexistente în istoria muzicii de pînă atunci și, foarte posibil, chiar și de după. Poate că ceva-ceva mai reușește totuși să unească alienarea, austeritatea și convulsiile epocii Thatcher de absurdul și contradicțiile anilor Johnson. Și acel ceva să nu fie doar maniera de a performa sprechgesang a vocaliștilor.
The Yard Act este un cvartet care vine din Leeds și despre care s-ar putea spune că, muzical, le datorează cîte ceva lui Mark E. Smith, liderul inenarabil al trupei The Fall, lui Mike Skinner, alias The Streets, și unor Arab Strap și – da! – Sleaford Mods. Nu doar lor, ci și altora – ca-n toate istoriile geneticii muzicale –, dar mai ales, cum ziceam undeva, peisajului politic britanic din ultimii ani. Pe The Overload, discul de debut al formației engleze, lansat pe 21 ianuarie, amprenta observațională a textelor dense lucrează fluent cu template-ul minimalist și urgent al instrumentației, în care tobele actează ca o drum machine, iar basul – ca un companion atmosferic. Țintele acestei combinații de multe ori reușite pot fi cînd populismul extremei drepte – „Are you seriously still tryna kid me / That our culture will be just finе / When all that’s left is knobheads Morris dancing / To Sham 69?” („Dead Horse”), cînd gentrificarea – „What constitutes a ghetto fetish? Eh? / Is it growing your own lettuces but not filling in the potholes / The local council will be getting an earful believe me / I call their lugholes concrete bollards to the soul” („Payday”), cînd extratereștrii – „Basically, thеy’d discovered, that therе were others just like us, / Other beings, other creatures, other planets with other species / Who had other gods that they believed in, / And they interviewed all of them and everyone of them, / Not one could give any” („100% Endurance”). Oricare dintre ele aruncate în eter de James Smith cu un cinism demn de o lume fără cine știe ce speranțe: „The last bastion of hope this once great nation had left was good music”.
Paul Breazu este jurnalist.
