Un fel de omagiu monstruos
● Various Artists, The Metallica Blacklist, Blackened Recordings, 2021.
Știți cum e cu cover-urile, cu (p)reluările în muzică – gesturi „intertextuale” definitorii pentru pop-ul contemporan, ele ajung să vorbească în egală măsură despre original și copie. Amplificate de peisajul digital recent, dar și de succesul unor show-uri TV precum, de exemplu, The Voice sau American Idol, au devenit dacă nu un gen muzical în sine, măcar un vehicul de măsurare a capacității unor muzicieni de a se plasa, în mod paradoxal, în aria originalității și a autenticității. Johnny Cash reinterpretînd un hit al Depeche Mode, „Personal Jesus”, Prince propunînd, într-o seară a lui 2008, pe scena festivalului american Coachella, o proprie variantă a ubicuei „Creep”, imnul grungist al formației Radiohead, sau Kelly Clarkson devenind celebră în 2002 cu cover-ul după versiunea Mariah Carrey a unei piese scrise în 1970 și preluate de o sumedenie de artiști, „Without You”, sînt doar cîteva exemple ale unui fenomen esențial al pop-ului. Uneori, aceste reinterpretări actează într-un spațiu omagial. Alteori, o să vedeți de ce mai încolo, ele sînt pur marketing.
Marc Reiter a lucrat aproape dintotdeauna în managementul Metallica, de nouă ani fiind „șeful de operațiuni” al label-ului creat de membrii trupei americane, Blackened Recordings. „Ei, bine, acum vreo doi ani am citit un articol în revista Billboard, care vorbea despre streaming și felul în care acesta le poate aduce noi followers muzicienilor. Și am început să mă gîndesc cum am putea să atragem un auditoriu nou pentru Metallica. (…) OK, ce am putea face, dincolo de a remasteriza The Black Album, pentru a încerca să atragem oameni care nu sînt deja fani ai formației?! Pentru că teoria mea este că, dacă asculți o dată Metallica, o să asculți mereu Metallica”, spunea el într-un interviu din iulie anul acesta pentru The So What!, blog-ul de pe site-ul metallica.com. Dincolo de fragilitatea teoriei sale, în august 2021 amintitul The Black Album – un album a cărui apariție îl cam contrazice pe Reiter, americanii pierzînd, cu el, destui fani ai sound-ului lor optzecist (e drept, cîștigînd însă infinit mai mulți, grație accesibilității sound-ului lor nouăzecist) – împlinea o vîrstă aniversabilă en fanfare: 30 de ani. Prilej cum nu se poate mai potrivit pentru omul nostru de a-și pune în practică amintita teorie. Astfel, pe 10 septembrie era lansat The Metallica Blacklist – un LP-colecție de reinterpretări ale pieselor de pe iconicul disc de acum trei decenii – cu un slogan care nu mai trebuie explicat în nici un chip: „1 album. 12 cîntece. 53 de artiști. Posibilități nelimitate”. Exact, TMB găzduiește nici mai mult, nici mai puțin decît 53 de cover-uri și durează vreo patru ore. Un gest pantagruelic atît de Metallica încît n-ar trebui, de fapt, să mai surprindă pe nimeni.
Ce ar putea să frapeze pe The Metallica Blacklist la o primă ascultare este faptul că artiștii, muzica și sound-urile explorate par mai degrabă legate de un plan de marketing destinat împăcării tuturor ascultătorilor preexistenți și posibili ai band-ului californian, cum o articula însuși Reiter. Mai degrabă playlist – în accepțiunea unor platforme de streaming precum Spotify – decît album, proaspătul release nu omite nici o nișă: reggaeton-ul și country-ul stau unul lîngă celălalt, între hip-hop și jazz, dubstep și EDM, urban soul și punk, într-o comică încercare de a nu lăsa (aproape) nimic pe dinafară.
Paul Breazu este jurnalist.
