O formație (care se vrea a fi) progresivă
● Coldplay, Music of the Spheres – Vol I. From Earth with Love, Parlophone Records/Atlantic Records 2021.
Cînd Yes, trupa unor Jon Anderson, Chris Squire, Rick Wakeman sau Bill Bruford, lansa, prin 1983, LP-ul 90125, o parte consistentă a fanilor (și nu doar) își dădeau ochii peste cap. J.D. Considine, criticul din epocă al revistei The Rolling Stone, observa faptul că noul sound Yes era „prea șmecher, prea deștept în sens urban pentru un grup a cărui singură idee despre pop fusese cîndva ceva atît de rococo precum «Roundabout» (n.a. – prima piesă de pe cam-prea-mult-aclamatul album Fragile, lansat în toamna anului 1971)”. În fine, între timp 90125 s-a clasicizat, devenind totodată un model de bune practici în ceea ce privește „evadarea” din atmosfera – care devenise irespirabilă – prog-ului șaptezecist. Venită totuși un pic cam tîrziu, în deceniul postpunk-ului, ea l-a avut la butoane pe însuși Trevor Horn, unul dintre arhitecții noului pop, omul care, cu The Buggles, semna, încă din 1979, schimbarea de paradigmă culturală – „Video Killed the Radio Star” –, devenind apoi unul dintre cei mai influenți producători ai următoarelor două decenii.
OK, o să vă întrebați, probabil, care e legătură cu Coldplay, subiectul textului de astăzi. În aparență, nici una, dar una în esență. Formație nouăzecistă de britpop, aripa sensibilă și mai mult folk, trupa din Londra a alunecat, în decadele ce au urmat, într-un vertij aproape alt-prog, amestecîndu-l pe Brian Eno cu Rikademus și Stargate sau pe Avicii cu Timbaland, (re)mixînd concepte și sound-uri, colaborînd cînd cu Beyoncé, cînd cu Rihanna, cînd cu nici-nu-mai-contează-cine, în încercarea găsirii unui spațiu popcultural al relevanței absolute și al conecticii, chipurile, perfecte cu marile teme. Într-un fel, Coldplay a făcut drumul invers celui parcurs de Yes, complicîndu-și, de multe ori cu consecințe comice, existența. Iar noul album, Music of the Spheres – Vol I. From Earth with Love, confirmă mai bine ca oricare altul ipoteza.
Rețeta: se ia un alt producător cu nume greu – ubicuul suedez Max „Billboard Hot 100” Martin; se adaugă un concept atașant – Star Wars –, decriptat astfel: acțiunea se întîmplă într-un sistem planetar ficțional care conține nouă planete, trei sateliți naturali, un soare și o nebuloasă, fiecare dintre aceste „obiecte” spațiale reprezentînd una dintre piesele albumului. Iar rezultatul – ca să mă întorc totuși la parabola Yes – devine cel mai progressive album de pop al Coldplay. Și asta nu doar în convenția „rococo” descrisă cîndva de Considine, ci în felul în care trupa lui Chris Martin uzează de tropii pop-ului pentru a produce ceva ce – aparent, doar în imaginația autorilor – trece dincolo de el.
Paul Breazu este jurnalist.
