Contra naturii
● Ethel Cain, The Preacher’s Daughter, Daughters of Cain Records, 2022.
● Orville Peck, Bronco, Sub Pop Records, 2022.
Păstrez tradiția recomandărilor de muzică LGBTQIA+ în Luna Mîndriei și a Prejudecății. Nu ne-am lămurit încă dacă există un gen muzical LGBT, ori dacă ideea de gen mai are vreo noimă în general, însă sesizăm o propagare a sexualității alternative în zone muzicale conservator-tradiționaliste asociate identitar cu bigotismul, cu electoratul lui Trump, cu viața lipsită de dileme. În contextul rostului acestei rubrici mă refer la country și americana folk, refugii de divertisment pentru fermierii și minerii Americii profunde care își văd acum invadate valorile de către sexo-marxiști duplicitari, la care ironia post-adevăr și post-gen se împletește cu drama onestă și o inadecvare în căutare de demnitate sau măcar recunoaștere.
Dintre cele două recomandări ale acestui articol, Ethel Cain pare mai sinceră – artist folk transgen care, timp de 75 de minute, picură în urechea ascultătorului ceară înfierbîntată la limita suportabilă. Parțial e gest de automutilare („These crosses all over my body / Remind me of who I used to be”), parțial tentativă de conciliere sexuală („Baby, if it feels good / Then it can’t be bad”), parțial reconciliere de familie cu o imagine paternă care pare a avea legătură ocult-punitivă cu sexualitatea descentrată („Hide me there / Under the leaves / 9 going on 18”).
Titlul albumului e Preacher’s Daughter, cea mai nesubtilă sugestie a molestării de la coperta debutului Korn încoace, plasînd în prim-plan imaginea autorității paterne toxice aruncînd o umbră amenințătoare asupra băiatului-fată răzvrătit împotriva unei ordini biblice ce și-a ratat misiunea. Confuz în reperele pubertății, îmbrăcat asemeni unei vînzătoare de biblii și pozînd în cadre American gothic, Ethel Cain e fiul-fiică în superpoziție cuantică născut din abuz sexual normalizat, anesteziat cumva de o obsesie pentru Lana del Rey, al cărei romantism submisiv e asimilat aici într-o torsiune identitară ce va ridica sprîncenele celor mai experimentați psihanaliști.
Mai cunoscut și mai premiant prin medii practicante de politici identitare, cowboy-ul mascat de origine sud-africană Orville Peck îngroașă rîndurile celor care îl destructurează pe Roy Orbison în cheie postmodernă și pansexuală, bătînd chiar spre Elvis Presley, înscriindu-se poate nu chiar voluntar și în lunga tradiție a Elvișilor închipuiți. Albumul mustește de sexualitate masculină autosuficientă – imaginea cowboy-ului suplu, subtil sexualizat, fiind complementată acum cu cea a calului negru nechezînd, o răstălmăcire a mitului Călărețului Singuratic.
Orville Peck are o voce candidă și prietenoasă, nu dă fiorii queer-gotici ai personajului Ethel Cain, dar e tot un personaj proiectat cu premeditare pentru a emana esențe queer – aspecte nelalocul lor ajung să se plieze într-un concept coerent care depășește repede statutul de parodie. Ajută în plan tehnic și contribuția unui inginer de sunet versat al scenei country: Jay Joyce a lucrat cu superstaruri precum Eric Church și Miranda Lambert și se asigură că muzica lui Peck sună suficient de credibil încît să funcționeze mai întîi drept capcană (pentru o scenă rurală ultraconservatoare), iar apoi ca demonstrație a felului în care conceptul Queer se poate translata între contexte culturale.
Sînt două albume contra naturii într-un sens cît se poate de propriu – alcătuite din ingrediente a căror alăturare nu ar fi aprobată pe hîrtie de nici un manager muzical cu simț de autoconservare, dar cineva a reușit să le monteze șuruburile și angrenajele necesare ca să le dea coerență. Nu o fi existînd un gen muzical LGBT, dar există o metodologie queer a deconstrucției.
Aron Biro este autorul blogului https://aronbiro.blogspot.com.
