Jazz Syndicate Festival
Cu adresa pe Șoseaua Orhideelor nr. 1 din București, One Club e cunoscut pe net ca Arena One, un loc „unde pot fi organizate nunți, botezuri și cununii grandioase”, nu ca spațiu pentru jazz. E norocul spectatorilor și inspirația organizatorilor că prima ediție a Jazz Syndicate Festival a avut loc aici. Am văzut destule cluburi occidentale de jazz, de la Iridium ori Blue Note din New York pînă la Le Caveau și Huchette din Paris, pînă la Copenhagen Jazzhouse ori Unterfahrt din München, și pot să spun că orice proprietar de club de jazz și-ar dori o asemenea sală. Spațiul central e acoperit de canapele de catifea albastră în evantai, de patru locuri, distanțate suficient una de cealaltă pentru a permite plasarea unor măsuțe rotunde, iar în rest se află scaune capitonate. Un confort neobișnuit pentru amatorii de jazz care, de obicei, sînt înghesuiți ca sardelele pentru a maximiza profitul organizatorilor.
Cele patru seri ale festivalului – 9-12 noiembrie – au prilejuit publicului întîlnirea cu trei trupe de elită ale jazzului american, un cvartet israelian și doi reprezentanți de frunte ai jazzului românesc.
Seria a fost deschisă de James Carter Organ Trio, care ar s-ar fi putut numi Organic Trio, într-atît de închegat a fost sound-ul lor. Susținut de Gerard Gibbs la Hammond B3 și Alex White la tobe, versatilul James Carter, care în trecut a cîntat într-o multitudine de stiluri, plecînd de la free jazz și fusion pînă la melodioasele omagii aduse unor Django Reinhardt și Bessie Smith, și-a demonstrat tehnica remarcabilă pusă în slujba melodicității, avînd însă și cîteva solo-uri care aminteau de perioada lui de avangardă. O mențiune specială pentru Alex White, un baterist splendid, plin de suplețe, dar și de forță, care a alternat constant ritmul cu propria interpretare a liniei melodice.
Ziua a doua a debutat cu un concert plin de energie al Luizei Zan, cu piese în engleză de pe ultimul și al nouălea album al său, In My Village, încheiat de altfel cu suita „In My Village: Opening / Dance / Szekely Tanc /A piece of Past”, în care dansul maghiar a fost interpretat în maghiară.
A urmat Kenny Garrett, pe care îl știam dintr-un concert la Iridium, New York, într-o perioadă în care se dedicase interpretării muzicii lui John Coltrane. Ca membru al Duke Ellington Orchestra condusă de Mercer Ellington, al trupei lui Miles Davis și al Five Peace Band cu Chick Corea, John McLaughlin, Christian McBride și Brian Blade / Vinnie Colaiuta, cu ultimii cîștigînd un Grammy pentru discul lor live, Kenny Garrett are un pedigree impresionant și influențe multiple, uneori asiatice, așa cum se pot asculta pe discurile Standard of Language (2003) și Beyond the Wall (2006). Concertul de vineri seară s-a circumscris însă ultimului său album Sounds from the Ancestors (2021), apreciat atît de critici, cît și de public, cu piese inspirate de ritmuri din Africa de Vest, Guadelupa, Caraibe, creînd o atmosferă entuziasmantă în rîndul publicului încurajat să bată din palme și să danseze, saxofonistul neuitînd să-și arate dexteritatea și varietatea tehnicilor de suflat.
Seara de sîmbătă a fost deschisă de Sorin Zlat, de o bună bucată de vreme noua stea a pianului românesc, recent încununat cu titlul Yamaha Artist, care într-un trio cu bas și baterie și-a etalat tehnica de compoziție și interpretare, precum și viteza impresionantă în ultima piesă, despre care a declarat că e atît de nouă încît nu are titlu.
Avishai Cohen, de data aceasta fără bogata-i barbă admirată intermitent pe ecranul din spatele scenei, era deja binecunoscut la București, cel puțin după concertul din martie 2023, iar concertul său, în nota melancolică, lirică, în stil (pentru mine prea) minimalist ECM, cuprinzînd o piesă în premieră, a fost foarte apreciat de public. Trompetistul israelian, evident marcat de atacul terorist al Hamas din 7 octombrie, a vorbit cîteva minute despre felul în care a compus piesa, cu întreruperi cauzate de atacuri de rachete, despre situația din Israel și Gaza, mărturisind cu un zîmbet trist că nu are vreo soluție („Poate aveți voi una?”, a sunat întrebarea retorică adresată publicului) și că are compasiune pentru orice suferință. Din public s-a auzit un „We stand by you” de care nu știu dacă va mai avea parte în următorul concert de la Paris.
Duminică au urcat pe scenă Yellowjackets, care nu mai sînt de mult trupa de electric fusion a lui Robben Ford și Jimmy Haslip. Îi au însă pe Russell Ferrante la instrumente cu clape, unul dintre membrii fondatori ai grupului, și pe Bob Mintzer, un saxofonist care li s-a alăturat în 1991. Mi-era teamă, după prima lor piesă, ca vom avea parte de un easy listening bine interpretat și nimic mai mult, însă Yellowjackets s-au dovedit a fi extraordinari în pasajele de improvizație, unde s-au detașat basistul australian Dean Alderson, care a cîntat la basul sau NYBW RS6-24 Oceana ca și cum ar fi fost o chitară, și Bob Mintzer, cu linii armonice inventive și melodice.
Două festivaluri de jazz de marcă la distanță de două luni de zile semnalează o importanță crescută a jazzului la București. Pentru un succes total însă, festivalul ar fi meritat o promovare mai extinsă.
Corneliu Cazacu este fotograf.
