Între borealism și boring
● Sigur Rós, Átta, Von Dur/BMG Rights Management, 2023.
Mult din muzica formației Sigur Rós, spunea într-un articol muzicologul norvegian Tore Størvold, ar putea fi legat de ideea de „borealism” – o trimitere directă la „orientalismul” lui Edward Said –, termen plasat de antropologul Kristinn H.M. Schram în proiecția unui anumit tipar de exotizare a Nordului. În esență, sound-ul islandezilor, ca să iau ca referent albumul care i-a emancipat global, Ágætis byrjun, s-a plasat într-o zonă ambientală hiperboliza(n)tă, monolitică, melancolică prin reverberanță, supraprodusă și razantă unui kitsch aproape digerabil, asumat organică și presupus conectată – măcar prin amprenta pe care a lăsat-o percepției asupra ei – la spațiul natal. LP-ul din 1999 etala un post-rock care deja nu prea mai avea legătură nici cu primul lor disc, imprudentul și de aceea interesantul Von (1997), nici cu Hex-ul seminalilor Bark Psychosis, lucrarea care îl făcuse pe Simon Reynolds să inventeze termenul cîndva în 1994.
În 2007, Heima, un film care aduna 15 concerte, unele neanunțate, întîmplate în diverse locuri din Islanda – pe o scenă din Reykjavik, într-o cafenea oarecare, într-o pescărie abandonată, într-o peșteră, în mijlocul pustietății etc. – devenea corolarul presupoziției lui Størvold. Prin gestul acesta, Sigur Rós, participînd la construcția stereotipului, reușea să livreze poate cea mai coerentă și puternică operă, asociind peisajul cu propria muzică. Secvențe intermediare relevînd acelteritoriu special și interviuri cu membrii formației vorbind despre acel „acasă” din titlul filmului îngroașă definitiv tabloul. „Heima poate fi privit ca o biblie alternativă a Islandei, țara care se dezvăluie astfel mai puțin ca o destinație turistică obișnuită, ci ca un tărîm magic, nelocuit, pe care ființele umane nu au întotdeauna dreptul să-l traverseze”, spunea textul care însoțea lansarea filmului și nici că se putea s-o spună mai bine în contextul despre care am vorbit puțin mai sus. Fără această proiecție, muzica trupei ar/va „arăta” convențional, chiar și în cazul unor detururi stilistice și de componență, precum cele produse pe unele dintre următoarele albume de studio, șase la număr.
Cel mai nou LP al Sigur Rós, Átta, lansat recent, după o lungă pauză discografică de zece ani, nu face, evident, excepție în toată această listă începută cu Ágætis byrjun. Chiar dacă se situează la celălalt pol față de turbulentului Kveikur (2013) – poate și pentru că trupa l-a reprimit în 2022 pe claviaturistul Kjartan Sveinsson, plecat în 2012 –, aerul acela familiar stagnează în atmosfera aplatizată a proaspătului album. Lipsită de contrast, aproape lipsită de drumming (tobarul Orri Páll Dýrason nu mai face parte din formație din anul 2018), lipsită chiar de curiozitate – tonul pare cît se poate de reținut, de controlat –, muzica de astăzi a Sigur Rós păstrează cîte ceva din fluxul acela emotiv și triumfalist al trecutului, dar nu mai pare deloc tentată să-i exploreze și marginile, nu mai vrea să accepte construcția, nu mai încearcă să se suprapună pe acea fotografie „originară” care să-i rezolve problemele cu publicul și cu ea însăși.
Sigur Rós va performa în această vară pentru a doua oară – formația din Islanda a mai fost prezentă la ediția din 2016 – la Electric Castle, sîmbătă, 22 iulie 2023. Mai multe informații despre eveniment găsiți pe pagina festivalului – electriccastle.ro.
Paul Breazu este jurnalist.
