Pelicanul sau babița
● Afară, departe, pe cîmp, scenariu dramatic de Cătălin Ștefănescu, cu fragmente din Urmuz, Ionathan X. Uranus, Sesto Pals, Grigore Cugler, Sașa Pană, Benjamin Fundoianu; regia și scenografia: Alexandru Dabija; asistent regie: Dorina Chiriac. Cu: Dorina Chiriac, Ilona Brezoianu, Andreea Samson, Bogdan Cotleț, Dan Rădulescu, Dragoș Huluba, Liviu Pintileasa, Anghel Damian. Teatrul de Comedie.
Avangarda românească a fost puțin reprezentată în teatru. Dintre regizori, Alexadru Dabija a avut constant un interes pentru absurd și suprarealism. A montat textele lui Gellu Naum (Florența sînt eu…, Cel mai mare Gulliver), iar seria basmelor și cea a literaturii clasice, de la Alecsandri la Creangă, pe care Dabija le-a dezvoltat într-unul dintre cele mai articulate programe ale unui regizor, au tușe absurde. Era în firea lucrurilor ca tot Dabija să facă un spectacol despre avangardă.
Afară, departe, pe cîmp arată încă din titlu locul în care s-a plasat avangarda în raport cu literatura mainstream. Scenariul lui Cătălin Ștefănescu are texte din Urmuz și Tristan Tzara, dar și din mai puțin cunoscutele opere ale lui Benjamin Fondane și Sașa Pană și din marginalii Ionathan X. Uranus, Sesto Pals, Grigore Cugler, Ion Călugăru. Spectacolul contopește opera cu viața scriitorilor, realizînd conexiunea necesară între contextul literar, social și politic al vremurilor și apariția avangardei. Literatura eșuase într-un tradiționalism lipsit de vigoare, de unde și reacția avangardei prin crearea antiliteraturii, adică a unor texte care parazitau, prin aruncarea în nonsens și derizoriu, mecanismul literar cunoscut. Nici contextul social nu era de admirat. În ciuda imaginii idealizate pe care o are astăzi interbelicul românesc, discrepanțele de nivel de trai între burghezie și restul populației erau mari. Iar politic, lucrurile se așezau și mai rău: naționalismul generat de Unirea de la 1918, cînd românii s-au văzut o națiune independentă și unitară, a înflorit în contextul ascensiunii europene a fascismului, resimțit local prin acțiunile Mișcării Legionare, înființată în 1927. Nu e întîmplător că mare parte dintre avangardiștii români erau de origine evreiască, literatura fiind modul în care aceștia își exprimau angoasa față de antisemitismul tot mai virulent și violent care cuprindea Europa și România. Dabija identifică resorturile avangardei la intersecția acestor contexte.
Spectacolul începe cu reprezentanții unor culte, o călugăriță catolică, un călugăr ortodox și un rabin, configurînd compozitul eclectic al populației și autoritatea instituțiilor religioase în societate. Ce îi reușește bine regizorului este crearea unor situații scenice coerente dramatic pentru textele absurde care sînt fie fragmente originale, fie scrise de Cătălin Ștefănescu în maniera avangardei. Pentru debutul revistei literare unu, avangardiștii sînt portretizați ca oameni ai străzii (excelenți Dorina Chiriac, Ilona Brezoianu, Bogdan Cotleț), stabilindu-li-se astfel statutul literar marginal. O altă scenă, scrisă integral de Ștefănescu (și savuros jucată de Liviu Pintileasa, Dan Rădulescu, Andreea Samson), vizează o critică sarcastică a mizeriei contemporane, metaforizate în fecalele de pe plaje. Bîntuie umbra lui Kafka, sub forma unui gîndac imens, și cea a lui Beckett, prin variante de Estragon și Vladimir – personajele Algazy – Dan Rădulescu și Grummer – Anghel Damian asistă la sinuciderea autorului lor, Urmuz (Dragoș Huluba), portetizat ca Godot (ideea unui Dumnezeu mort traversează mai tîrziu și poemele suprarealiste ale lui Paul Celan). Se face o hartă a geografiei avangardei (Dorohoi, Iași, Moinești, București), spațiu provincial intelectual și mizer social, cu o importantă populație evreiască, motiv să devină și un spațiu al pogromurilor. Tînărul evreu care își neagă identitatea românească pentru că i se impune ca singura acceptabilă – aici este citat un text despre „problema evreiască“ al lui Ion. V Gruia, ministrul Justiției în guvernul de extremă dreapta al lui Ion Gigurtu (1940) – prefigurează destinul tragic al lui Benjamin Fondane, ucis la Auschwitz. Avangarda și ulterior suprarealismul au fost marcate de experiența lagărelor și de sinucideri (Urmuz, Fondane, Celan, Gherasim Luca), iar presentimentul violenței, sublimat în sarcasm și nonsens, devine o caracteristică literară.
Jucat cu seriozitatea și dezinvoltura nebunilor care sabotează limitele „normalului“, spectacolul nu s-a vrut doar o recuperare istorică a avangardei, ci și o conectare cu realitatea contemporană. Doar că unele conexiuni sînt stîngace. Într-o scenă care descrie teatrul actual, divizat între vulgaritate și activism (opinia creatorilor), textul devine sexist și gros. Și pentru că s-a nimerit să se potrivească lexical, este amestecat gratuit și Centrul de Teatru Educațional Replika (feministelor „să le dăm dreptul la replica“ – specificul Centrului Replika nu este feminismul, probabil el este aici doar un simbol pentru teatrul de atitudine). Cîntecul de final, La moară la Hîrța Pîrța (presupun că sînt versuri nou create, varianta muzicală originală fiind Am un leu și vreau să-l beu, prelucrată de George Enescu la începutul Rapsodiei Române I) este explicit vulgar. Poate e o critică a peisajului teatral local, în care spectacolul de artă nu și-ar găsi locul, după cum zic autorii („lasă-mă și pe mine să fac teatrul meu“ – citat aproximativ), și a unor excese ale feminismului (discutabil). Poate e o critică a patriarhatului căci, în timp ce cîntă, actorii își pun bărbi impunătoare (evreiești? călugărești/rabinice?), sugerînd că viziunea sexistă ar aparține masculinității în general, nu autorilor. Însă rama e prea subtilă și nu se citește, dimpotrivă, scena validează perspectiva machistă. Critica, înțeleg, este exprimată în stil avangardist, descojită de pudoare, dar ea devine pur sexistă prin umorul rudimentar, de cîrciumă (nu de berărie, ca al lui Caragiale), care nu are altă miză decît să provoace un rîs zdravăn, pe care îl și obține de la partea masculină a publicului. Într-o țară în care violența domestică este flagel național și mentalitatea este covîrșitor patriarhală, misoginismul grobian, afișat ca atare (femeile sînt fie isterice, dacă sînt feministe, fie imorale și nimfomane), este cel puțin deplasat. În plus, este dezamăgitor că acest comic bolovănos vine din partea unui regizor rafinat ca Dabija, al cărui umor inteligent și obraznic urzică în multe dintre creațiile sale, dar, pînă acum, nu a jignit.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Mihnea Irimia