Pe podea, covrig ne facem*
● Beginners de Tim Crouch, traducerea: Silvia Năstasie, Andrei Marinescu, regia: Bobi Pricop, asistent regie: Andreea Lucaci, scenografia: Nikola Toromanov, asistent scenografie: Gabi Albu, muzica și mișcarea scenică: Eduard Gabia, desen și animații: Dan Basu. Cu: Raluca Aprodu, Ada Galeș, Alexandru Potocean, Istvan Teglas, Ciprian Nicula și copiii Chloe Basu / Eva-Ilinca Crudu / Maria Moustache, Maria Luana Colica / Erica Mihaela Tanasov, Rareș Gheorghe / Victor Vasilescu, Radu Anghelina / Ștefan Popa. TNB.
Maturizarea copiilor este un proces dificil, uneori traumatizant, pentru că presupune conștientizarea unor probleme din universul intim (de exemplu, conflicte între părinți) și revelația unor legi ale existenței greu de acceptat (precum caracterul muritor al ființei). Tim Crouch, unul dintre cei mai provocatori dramaturgi contemporani, își plasează piesa Beginners în mijlocul procesului de maturizare a patru copii. Personajele au 9-10 ani, dar se maturizează accelerat, în contextul unor schimbări majore și parțial dramatice legate de părinți; unii divorțează și se recăsătoresc, alții se îmbolnăvesc grav, sînt pe moarte sau au murit, și aproape nici unul dintre ei nu are timpul sau disponibilitatea de a se (pre)ocupa de nevoile, în special emoționale, ale copiilor. Joy (Ada Galeș – deprimată din cauza bolii mamei), Lucy (Raluca Aprodu – temerara care le spune părinților pe nume), Nigel (Alexandru Potocean – fanfaronul care ascunde dorul de sora sa) și Bart (Istvan Teglas – străinul care încearcă să treacă peste complexul nou-venitului) sînt forțați să se descurce singuri, să își înfrunte fricile și să învingă, dacă nu moartea, măcar teama de ea. Aflați împreună cu părinții într-o vacanță de o săptămînă, devenită tradițională, copiii (care nu sînt frați „buni“) învață să facă față împreună apocalipselor familiale.
Tim Crouch este un dramaturg surprinzător prin modul în care fluidizează mecanismele spectacolului. Dramaturgul sabotează convenția în scopuri bine determinate. În acest caz, printr-o narațiune cu suspans, se produce un joc legat de reprezentare și de vîrstă: copiii sînt interpretați de adulți, inițial dînd senzația unor personaje adulte, apoi, pe măsură ce povestea se derulează și identitatea personajelor începe să se lămurească, ei devin tot mai „copii“ pentru ca, în final, să fie jucați chiar de actori-copii. Asta asigură o dublă perspectivă, a adulților asupra lumii copiilor și invers, a copiilor asupra adulților, dar generează și un joc cu timpul, și o trimitere la forțarea maturizării care ucide copilăria, și o alta, la copilul interior, pe care fiecare adult îl poartă cu sine (umbrele copiilor însoțesc sporadic personajele „adulte“ pînă cînd le iau locul). Crouch tulbură scena și cu un personaj-cîine, Sandy, interpretat însă de un actor, și care, pe lîngă funcția de prieten cel mai bun al omului (cîinelui îi revine sarcina de a alina și îmbrățișa copiii în momente de criză), este și vocea rațiunii, chiar dacă vorbește într-o limbă „cîinească“. Animalul este o femelă interpretată de Ciprian Nicula – jocul cu reprezentările nu se oprește la vîrstă –, cel care interpretează rolul principal într-un spectacol anterior al lui Bobi Pricop, O întîmplare ciudată cu un cîine la miezul nopții, tot la TNB.
Copiii învață să-și controleze emoțiile și să supraviețuiască prăbușirii lumilor personale prin solidaritate – grija de celălalt, integrarea străinului etc. – și creativitate. Crearea unui spectacol de teatru, cu o poveste care metaforizează realitatea, este terapeutică, îi ajută să își asume problemele și le oferă speranță: un final fericit, în care copiii-supereroi înving moartea. Un părinte mort reapare ca erou dintr-un imaginar accesibil copiilor (Darth Vader), iar un altul, bolnav, le este alături, singurul adult care le înțelege traumele.
Finalul acestui drum al maturizării vine într-o cheie diferită de restul spectacolului. Cît timp copiii au fost „maturi“, spațiul creat de scenograful Nikola Toromanov, delimitat în fundal de un perete și în față de o perdea de ploaie, este cenușiu. Fereastra-zid este acoperită cu desene, care sînt animate și reflectă vremea, nu neapărat pe cea reală, exterioară (vacanța este afectată de ploaie care îi ține pe toți închiși în casă, cu suferințele și gîndurile lor), cît tumultul interior. Copiii preiau problemele și comportamentele adulților (singura perspectivă în spectacol este a copiilor) și asta se materializează în austeritatea spațiului. E un sfîrșit de lume în această încăpere sumbră, dar ea redevine o cameră a copiilor, luminoasă și veselă, atunci cînd aceștia își recapătă, dacă nu copilăria, măcar o oarecare seninătate. Prin spectacolul în spectacol, copiii colorează griul cu umor și inocență, rupînd ritmul și picturalitatea sobră de pînă atunci. Basmul lor despre moartea albinelor reimaginează cataclismele personale într-o apocalipsă planetară. Dispar lumile individuale, dar și Lumea, însă copiii pot să reînceapă viața, căci ei sînt pionierii unei lumi noi.
La a treia montare a unui text de Crouch, regizorul Bobi Pricop creează un construct performativ complex în care elemente de copilărie și maturitate, existente în identitatea personajelor, și atmosfera de sfîrșit de lume se regăsesc și în spațiul de joc, și în muzica lui Edi Gabia, secționată de pasaje din Beatles, și în desenele animate ale lui Dan Basu. Bobi Pricop face un spectacol despre maturizare, internalizarea suferinței și supraviețuire, despre fragilitatea și regenerarea copilăriei, despre arta ca terapie și funcțiile reprezentării. Actorii adulți știu să oprească infantilizarea personajelor la limita caricaturii, astfel încît acestea să nu fie privite cu condescendența adultului. Dar vedetele sînt copiii-actori, care revigorează convenția prestabilită și dau spectacolului vibrația onestității performative, a candorii, creînd o emoție de-a dreptul dezarmantă și momente de un comic savuros.
Spectacol inteligent ca mecanism dramatic și emoționant ca temă, Beginners consolidează identitatea artistică a lui Bobi Pricop, orientată spre texte care chestionează sau răstoarnă dispozitivele spectaculare convenționale și spre o estetică mai degrabă conceptuală și funcțională decît luxuriantă vizual.
* Titlul reprezintă o replică din concluzia existențială a lui Sandy.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Andrei Gîndac
