O constantă universală: trauma familială
● Îngropaţi-mă pe după plintă, Dramatizare de Yuri Kordonsky după romanul omonim al lui Pavel Sanaev. Traducere: Mașa Dinescu. Regia: Yuri Kordonsky. Scenografia: Nina Brumuşilă. Light design: John Carr. Muzică și sound design: George Marcu. Translator: Taisia Orjehovschi. Cu: Mariana Mihuţ, Marian Rîlea, Andreea Bibiri, Claudiu Stănescu, Valentin Popescu, Marius Florea Vizante, Profira Serafim, Taisia Orjehovschi, Sorin Flutur, Valdimir Purdel, Andrei Huţuleac. Teatrul Bulandra, Sala Izvor.
Sînt spectacole care rămîn în memorie nu atît prin narațiuni sau construcții scenice, cît prin emoții. Scotocind prin arhivele teatrelor, se pot descoperi comori. Îngropați-mă pe după plintă, spectacolul de la Teatrul Bulandra al lui Yuri Kordonsky, a fost un hit în 2011. Ca și o altă producție a aceluiași teatru, Trei surori, regia Alexandru Darie, și …Plinta a fost un spectacol iubit de actori și spectatori, dar jucat puțin și rar, așa că a trecut de pe scenă direct în mitologie. Teatrul Bulandra a difuzat recent înregistrarea unei reprezentații în regim de live stream și norocul face să fi fost o filmare decentă calitativ, care nu a amputat spectacolul și nu i-a ratat sensurile.
De ce a fost – și a rămas – …Plinta un spectacol atît de iubit de oameni diferiți nu doar ca gusturi culturale, ci și ca biografie și personalitate? Desigur, pentru că are o arhitectură dramatică complexă, fluidă, densă în acțiuni, metafore și sensuri, dar grațioasă în șlefuirea tragicului prin comic. Pentru că sînt niște personaje principale fabuloase, Bunica (Mariana Mihuț) și Sașa (Marian Rîlea), și nici cele de plan secund, Mama (Andreea Bibiri), Bunicul (Claudiu Stănescu), Tolea, piticul-vampir (Marius Florea Vizante), nu sînt mai prejos. Dar mai ales pentru că subiectul romanului lui Pavel Sanaev, reimaginat teatral de Kordonsky ca o bijuterie teatrală filigranată, este trauma familială, dezgolită de toate pudorile ei și expusă, cu delicatețe și franchețe, în splendoarea suferințelor pe care le provoacă. Și aceste suferințe ne sînt binecunoscute tuturor căci toți avem familii și fiecare familie are partea ei de nefericire (titlul cronicii pe care am scris-o la vremea premierei în Dilema veche rămîne un rezumat bun al spectacolului: „Această nefericire continuă pe care ne-am obișnuit să o numim familie”).
Romanul lui Sanaev este o autobiografie ficționalizată, cu naratorul, Sașa, ca alter ego al scriitorului (al cărui diminutiv real, folosit acasă, este Pașa), și cu celelalte personaje inspirate din membrii familiei sale, personalități culturale ale perioadei postbelice. Bunicul a fost Vsevolod Sanaev, actor de prim-plan al teatrului și cinematografiei sovietice, dar și membru în comitetul de conducere al Mosfilm. Bunica, Lidia Sanaeva, și-a dedicat întreaga viață familiei, renunțînd la o carieră personală. Mama, Elena Sanaeva, este actriță și a fost căsătorită cu actorul și regizorul Rolan Bykov (tatăl vitreg al scriitorului), în roman botezat Tolea și „alintat” de Bunica „piticul-vampir”. Scriitorul și-a petrecut primii ani din viață la bunici, iar romanul său, scris în 2003, după moartea acestora, a atras cititorii prin promisiunea dezvăluirii vieții personale a unor persoane publice (și a stîrnit contriverse exact din acest motiv), dar i-a cîștigat prin calitatea scriiturii. Sanaev cunoaște direct fațetele torturii familiale, dinamica conflictelor și spaima perioadelor de acalmie, urmate inevitabil de un tsunami casnic, așa că scriitura lui atinge răni universale.
Personajul central este Bunica, o femeie toxică, obsedată de control, de o forță copleșitoare, de dimensiuni biblice. Dominatoare ca un dictator și posesivă ca o leoaică, Bunica pare să sufere de bipolaritate (bunica reală a suferit de depresie și de mania persecuției), cu trecerile ei bruște de la cloșcă maternă la despot de bucătărie. Rănește fără scrupule, indiferent cine este ținta săgeților ei otrăvite. Intră în competiție cu propria fiică pentru dragostea nepotului și nu pregetă să o îndepărteze, chiar dacă aceasta este mama copilului. Dar Bunica nu este răul absolut, este doar o femeie rănită de viață, care a pierdut cîrma rațiunii. Are o imensă nevoie să simtă că este nevoie de ea. Aceasta este reacția ei față de pierderea unui copil în condiții dramatice (în al Doilea Război Mondial) și de căsnicia ei nefericită, cu un soț mai mult absent (plecat în turnee) și prea generos cu afecțiunea față de alte femei. Suferința ei a degenerat în timp, ca o tumoră, și Bunica a ajuns să-și terorizeze familia prin proclamarea continuă a martirajului său casnic, niciodată îndeajuns recunoscut (crede ea), astfel încît furia ei este mereu justificată. Ea gîndește și acționează logic, doar că pieziș față de realitate. Cu superstițiile, credințele și „scenarita” ei, Bunica își arată iubirea prin teroare pentru că e singurul mod în care o poate face. Mariana Mihuț se ridică la nivelul aproape mitic al personajului, nu doar ca forță, ci și ca subtilitate căci Bunica ei este și un uragan răutăcios, și un munte de suferință. Malițiozitatea cu care rostește invectivele – acel „idiotule”, adresat didactic nepotului – are o anume sfătoșenie. Dacă am auzi-o fără să înțelegem cuvintele, aproape că am iubi-o.
Celălalt pol al spectacolului este Sașa. Kordonsky unește într-un singur personaj copilul de 9 ani și naratorul matur, cu treceri fluide de la o vîrstă la alta și de la acțiune la povestire: o frază poate fi începută de copil, ca vorbire directă, și terminată de narator, ca povestire. Astfel, partitura complexă îi solicită lui Marian Rîlea abilitatea de a mixa tonul nostalgic și suferind al adultului cu cel candid, dar nu infantil, al copilului. Rîlea face unul dintre cele mai sclipitoare roluri ale sale, de calibrul celui din Trei surori, spectacolul deja amintit, în care îl juca pe bunul și neputinciosul baron Tuzenbach.
Cu obiecte de mobilier răsfirate stingher prin scenă, uși care nu duc nicăieri și nu separă nimic altceva decît vîntul, gerul și ninsoarea, decorul este un spațiu al memoriei, nu al realului, pe care Sașa îl revizitează într-o chinuită tentativă de a ierta. Și ninge învîrtit, desigur, ca în orice spectacol despre sufletul rus, dar oricît de clișeistică ar fi ninsoarea, faptul că, la final, ea trece rampa și se așterne în sală, peste spectatori, ne zgîlțîie un pic inimile care au uitat și ele, uneori, să ierte.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Teatrul Bulandra
