Parabolele regăsite
Ceea ce definește parabolele e dimensiunea lor colectivă. Parabola se distinge printr-o situație atemporală care își manifestă impactul doar în anumite momente precise. Parabola este eternă, ea ne însoțește latent, dar capătă o pertinență extremă atunci cînd se stabilește un contact flagrant între sensul general pe care-l conține și contextul particular, istoric, propriu unei comunități. O fotografie ironică înfățișa un tînăr într-o gară așteptînd, ca șoferii de taxi, cu o pancartă indicînd numele persoanei: Godot. Trimisă lui Silviu Purcărete, el a răspuns concis: „Ca noi toți”. Nu știm nimic despre el, dar „sperăm”… Sperăm/așteptăm, căci în limbile latine cele două verbe se înrudesc. Godot devine parabola vremurilor noastre.
Acest Godot, al nostru, impersonal și anonim, funcționează în mod similar cu acela al lui Beckett: cînd își anunță sosirea iminentă, cînd o infirmă, cînd speranța pîlpîie, cînd decepția îi urmează. Azi, agitația suscitată de vaccinul așteptat seamănă acestei pulsații ce îi agită pe Pozzo și Lucky. Godot vine, se anunță, nu vine, dispare… totul e așteptare. Ca Felix Alexa care se întreabă: repet, nu repet? Scena e o întrebare? Și cum să nu evoc ipoteza lui Martin Esslin care își încheia prefața la Teatrul absurdului în anii ʼ60 spunînd că Godot nu a fost niciunde mai flagrant dorit ca într-o celebră închisoare americană. Pușcăriașilor de atunci le corespund deținuții care sîntem acum. Parabola se înrădăcinează în concret. Și, reciproc, ele produc un sens ce unește vechiul și noul.
Recent am inițiat un ciclu de conferințe la Biblioteca Națională a Franței. Împreună cu invitații – miracol, prezenți! –, ne aflam în fața unei săli complet goale. Și acest vid brusc mi-a evocat o altă parabolă, aceea a Scaunelor lui Ionesco. Îi percepeam material realitatea după ce-i intuisem neliniștea în retransmisiile unor concerte splendide unde, la sfîrșit, dirijorul se înclina, iar muzicienii își agitau instrumentele pentru a saluta un public absent. Un protocol ionescian. Dar dispozitivul era inversat, căci interpreții, conferențiarii intervin asemeni oratorului din final, însă „scaunele” goale – cum, genial, a intuit-o Ionesco – defineau explicit așteptarea. Și într-un spectacol recent transmis la București, Livada de vișini pusă în scenă de Giorgio Strehler, „așteptarea” rezultatului privind soarta proprietății se materializa prin scaunele reunite în sala de bal. Dar noi, azi, ce așteptăm? Această indeterminare e proprie parabolei ionesciene. Ca și celei beckettiene… de aceea parabola ne desemnează condiția. Plasați împreună între Godot și Scaunele, așteptăm ce? Un mesager exterior.
S-a impus flagrant, de la începutul pandemiei, parabola ciumei. Ciuma lui Camus a devenit de o actualitate intensă și în ea identificăm comportamentele actual adoptate: suspiciune față de ceilalți, prudență izolaționistă, cancerul fricii profund insinuate, prezența morții… anunțurile multiplicate, cifrele dezvăluite, teama generalizată. Și, de asemeni, incertitudinea cauzelor, neliniștea suscitată de necunoașterea lor. Virusul de unde vine? Cui i se datorează? Diseminat în lume, el rămîne, ca și „ciuma”, anonim și fără remediu. Parabola ciumei evocă de asemeni Œdipe, dar la Sofocle expansiunea ei e stopată prin identificarea și autoflagelarea regelui păcătos ca sursă a epidemiei. Viziune azi dorită: dacă am putea desemna un vinovat, ce consolare! Parabola își găsește contextul.
Ciuma conduce iremediabil către finalul tragic al lui Romeo și al Julietei căci, declanșată, ea perturbă strategia călugărului Lorenzo, iar Romeo, brutal claustrat, nu-i va afla la timp secretul și, astfel, ceea ce trebuia să fie o cununie se convertește în doliu dublu. „Ciuma” însă suscită azi comportamente similare mai degrabă celor din Decameronul: la Boccaccio, tinerii amenințați de maladie îi răspund printr-o violentă febră a supraviețuirii și se retrag departe de oraș pentru a-și satisface setea de viață, contrariată de ciumă. Petrecere pe timp de ciumă – motiv parabolic adesea evocat. Pe el îl amintea Brook cînd organiza, în actul „așteptării” din Livada de vișini, un bal dezlănțuit: terapie contra spaimei. Dar azi, toate acele întîlniri ilicite în hangare dezafectate, în spații marginale, nu îi asociază pe tinerii public repudiați personajelor lui Boccaccio? Eu îi înțeleg și îi iubesc. Ei nu capitulează și afirmă, cu o frumoasă și tragică formulă: „Mai degrabă sărbătoarea decît moartea”. Vocație sacrificială, vocație generațională. Parabola – e puterea ei – nu se limitează la o epocă, ci asociază epoci ca într-un ghem al duratelor.
Frecvente și repetate sînt deciziile actuale de a iniția proiecte. De a te pregăti pentru festivaluri, concerte, de a te dărui unor operații simbolice nedezmințite. Un prieten, Constantin Chiriac, reputat pentru angajamentul lui în realizarea programelor care i-au adus celebritatea, mi-a mărturisit recent: „Muncim pe rupte”. Afirmația lui mi-a confirmat curajul care îi e recunoscut, dar mi-a și evocat o altă parabolă, pe aceea a Meșterului Manole. A construcției fără persistență, a arhitecturii zidite ziua și năruite noaptea, a eternei reînceperi. Ceea ce se clădește azi, de asemenea, se plasează sub semnul unei condiții similare. Totul se edifică pe nisipuri mișcătoare și e amenințat de suprimare. Nici un orizont cert nu asigură soliditatea inițiativelor și totuși sacrificii au avut loc. Dar virusul, ca o vrăjitoare malefică, cere mai multe, „nu-i de ajuns”, mai multe victime, mai multe spaime. Podul de pe Drina, despre care vorbește Ivo Andric în romanul său, se dezmembrează de fiecare dată. Podul și mînăstirea ne confruntă cu aceeași neliniște actuală, orizontul împlinirii rămîne mereu îndepărtat.
Există o parabolă de care nu ne putem despărți și care ne e indispensabilă, parabola biblică a Învierii. Ea se constituie în germene de încredere refractară la capitulare. O „înviere” după trecerea prin moarte. Moarte a cărei spaimă și a cărei realitate le resimțim, dar totodată, „cu moartea pre moarte călcînd”, asemeni lui Iisus, poate vom reînvia, după răstignirea prin care am fost țintuiți. O parabolă nu explicativă, precum celelalte, ci o parabolă prospectivă. O parabolă de încurajare.
În așteptare, acum, nu ne rămîn însă decît povestirile fiindcă, la fel ca Winnie, din Ah, ce zile frumoase!, îngropați în trecut, le derulăm nostalgic.
Parabolele se activează în contexte extreme și doar atunci le resimțim și le recunoaștem puterea. Ele ne ajută pentru că stabilesc legătura între epoci antinomice, extrem de îndepărtate și totodată violent actuale, dîndu-ne sentimentul că ceea ce trăim a mai fost trăit, că ne înscriem într-un cerc al existenței pe care parabolele îl confirmă și totodată ne permit să-i descifrăm sensul. Virusul a reînviat marile noastre parabole.
George Banu este eseist şi critic de teatru. Cea mai recentă carte publicată: Une lumière dans la ville, le lustre (Paris, Ed. Arléa).
