Supa sonoră. Istorii ale migrației

● Work. No Travel după volumele Tur-retur de Zoltán Rostás și Sorin Stoica. Text: Mihaela Michailov. Regie: Bobi Pricop. Performeri: Dan Basu (video), Eduard Gabia (muzică) // Alex Călin, Nicoleta Lefter, Katia Pascariu, Alexandru Potocean. Spațiu: Gabi Albu. Cu participarea lui Ovidiu Țichindeleanu. Proiect inițiat de Asociația ADO în parteneriat cu Centrul de Teatru Educațional Replika și co-finanţat de AFCN. Centrul de Teatru Educațional Replika.

După 1989, migrația politică a fost înlocuită de cea economică. În prezent, sînt peste 3,7 milioane de români plecați din țară, conform unui studiu OCDE |(2019).

Premiera de la Replika, Work. No Travel se bazează pe volumele de interviuri cu migranți Tur-retur. Convorbiri despre munca în străinătate de Zoltán Rostás și Sorin Stoica (2006). Cum acestea au fost realizate înainte de aderarea României la Uniunea Europeană și deschiderea pieței comunitare a muncii pentru români, specificul acestor experiențe ale migrației ține de caracterul ilegal: traseuri clandestine cu călăuze, teamă de poliție, muncă la negru, înșelătorii, lagăre și repatriere forțată. Este importantă precizarea lui Ovidiu Țichindeleanu, care moderează o discuție în timpul spectacolului, că țările vest-europene au adoptat legi antiimigrație după căderea Zidului Berlinului pentru a se proteja de invazia est-europenilor.

Spectacolul lui Bobi Pricop este un diptic: prima parte este performativă, a doua este discuția cu publicul. Scenariul cuprinde patru experiențe de migrație detaliate și altele scurte, toate reconstruite dramaturgic de Mihaela Michailov. Spectatorii sînt integrați în constructul performativ: așezați împreună cu actorii pe patru laturi, în timp ce textele confesiunilor rulează pe monitoare în spațiul de joc, ei sînt invitați să le citească, alternativ cu actorii care le vor interpreta pe cele principale. Astfel, istoriile migrației devin ale noastre – de altfel, la un recensămînt ad-hoc, s-a dovedit că aproximativ jumătate dintre spectatori au experiență de migrație directă sau din familia restrînsă. Textele sînt prezentate pe un fundal video realizat live de Dan Basu cu desene, cuvinte, replici care încadrează vizual povestea. În timpul spectacolului, în bucătăria Centrului Replika, Eduard Gabia face un performance invizibil, dar audibil și comestibil: prepară o supă-cremă de legume, servită publicului la final. Zgomotele acestei activități, care se regăsește în diferite paradigme în biografia migranților (prepararea mîncării este muncă pentru cei care lucrează în alimentație sau ca îngrijitori, dar este și parte din viața privată), formează fondul sonor la spectacolului. Este aici o performativitate hibridă (spectacol-lectură participativ, instalație vizuală și performance) care devine, tot mai vizibil, o caracteristică a stilului regizoral al lui Bobi Pricop, alături de interesul pentru reimaginarea mecanismelor dramaturgice și dramatice.

Poveștile prezintă experiențe edificatoare pentru migrația din anii ’90: muncitor în construcții în Spania și Italia, lucrătoare în comerț și alimentație în Olanda și Belgia, lucrător nespecializat în Anglia,  îngrijitoare de bătrîni în Italia. Am lăsat-o la urmă pe badanta din Moldova (Nicoleta Lefter o caracterizează prin accent), pentru că povestea ei este aproape integral valabilă și astăzi. Cu excepția plecării ilegale, munca badantelor a rămas neschimbată, grea și predispusă la abuzuri: femeile pot fi ținute captive, iar uneori sînt victimele agresiunilor sexuale sau ale violenței. Personajul lui Alex Călin lucrează în construcții și are experiențe neplăcute, derivate din statutul său nelegal, de la neplata muncii la condițiile mizerabile de locuit. „În străinătate, uiți de decență“, concluzionează el. Tot despre condițiile de locuit vorbește și femeia care pleacă să nască în străinătate, comparînd subliminal  locuințele „finuțe“ (Katia Pascariu caracterizează, practic, personajul prin acest cuvînt parazit pe care acesta îl folosește admirativ pentru bunăstarea occidentală, față de care are un complex de inferioritate) ale localnicilor și lagărele de migranți. Observația ei, că statul olandez avea o strategie de descurajare psihologică a migranților, astfel încît aceștia să se întoarcă acasă, trimite la modul în care aceiași occidentali încearcă să pareze astăzi venirea refugiaților sirieni. Este personajul care se conectează cel mai mult cu prezentul prin identificarea unui efect (situația dificilă a copiilor migranților, rămași acasă) și a atitudinii discriminatorii cu care se confruntă cei plecați. Personajul ușor teribilist al lui Potocean este privilegiat: cu o mamă care lucra deja în Anglia, el face un fel de experiment cu munca. Are diferite ocupații, de la muncitor pentru decorațiuni interioare la patiser, fără ca experiența lui să fie traumatizantă, ca a celorlalți, însă preferă să revină acasă, lăsînd pentru viitor o potențială întoarcere în Occident.

Sînt cîteva puncte comune în poveștile acestor migranți: motivația plecării se leagă exclusiv de supraviețuirea financiară, destinația este Occidentul, cel mai bun lucru acolo este solidaritatea. Cei mai mulți trimit banii cîștigați acasă pentru că rostul muncii lor în străinătate este de a întreține familia din România. A fost o migrație a precarilor, a celor care aici nu aveau șanse să depășească sărăcia.

Investigarea istoriei postcomuniste a dislocării forței de muncă ajută la înțelegerea cauzelor, evoluției și efectelor ei. După primul val de migranți, a urmat al doilea, de după integrarea în UE, cînd statele europene au deschis treptat piața muncii pentru români. Acesta are o altă dinamică, dar păstrează din caracteristicile primului în cazul muncitorilor precari. Acum, post-Brexit, regulile migrației economice s-ar fi modificat din nou. Însă peste noapte situația migranților s-a schimbat dramatic: în contextul pandemiei COVID-19, mulți și-au pierdut locul de muncă sau au rămas fără locuință. Reveniți în țară în plină criză sanitară, au fost primiți prost și (unii) au reacționat, la rîndul lor, iresponsabil. Între sărăcie și lipsa educației, migrația a fost o supă amară. Doar că, în urma pandemiei, migrația ar putea să nu mai fie nici dezirabilă, nici posibilă (afectate economic, statele își vor proteja, probabil, propriii cetățeni). Ce se va întîmpla atunci cu cei mai vulnerabili dintre noi? Ce șanse vor avea într-o lume nouă, în care viața tuturor va fi resetată? Vor fi, din nou, abandonați?

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Elena Gageanu